Aveți ceva pentru suflet?

Mesajul care mă îmbia să dilematizez aici vorbea, printre altele, de „cartea-vacanță” și despre călătoriile prin lectură. Asta m-a și convins, după un moment de ursuză derută (veți afla mai la vale de ce), să scriu: pentru că pînă spre finele adolescenței (cînd am început să călătoresc mai mult, dar să citesc mai puțin pe drum), orice carte citită era o călătorie.

Am fost de mic o fire reflexiv-contemplativă, un plăpînd „sălbatic” ce prefera să ignore copiii adunați la ușă („tanti mama lui... îl lăsați afară?”) pentru a sta (în vacanțe mai ales) cotlonit în cameră ori refugiat în grădina din spatele blocului, pe o pătură, cu o carte în mînă. Ore întregi, pierdut, citind hulpav paginile, apoi visînd pur și simplu la cîte ceva – obicei îndelung păstrat, pînă în plină adolescență, spre exasperarea maternă, căci prînzul meu dura ore întregi (citeam și la masă, evident, spre finele comunismului chiar cărți de bucate, pentru a „condimenta” nițel sărăcăcioasele meniuri ale realității).

Am început să citesc foarte de mic (aveam o bibliotecă decentă în casă), fascinat întîi de cărțile pentru copii... 3D (acelea în care din foile în oglindă se ridicau palate (da, în străvechii ani ’80 existau astfel de cărți). Mai tîrziu, de pe la vreo 11 ani încolo, am hărtănit, literalmente, din cauza multelor recitiri, un splendid volum minunat ilustrat cu Cipi, piticul uriaș; un volum in-quarto cu Povești de Ion Creangă (și el cu ilustrații superbe: țin minte că vedeam pe stradă oameni cu fizionomii asemănătoare cu ale lui Dănilă Prepeleac sau Stan Pățitul și-i porecleam așa în gînd); destul de multe Povești nemuritoare; ba chiar și un amplu volum de Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian, frisonant-atrăgător prin cruzimea și misterul întîmplărilor.

Nu erau neapărat lecturi de vacanță, ci de timp liber mai mult, însă, cititor compulsiv, cum s-ar zice azi, profitam de orice răgaz pentru asta. În vacanțele de copil, la bunica mea din Maramureș mai ales, preferam să batem satul și pădurea, grădina care ni se părea uriașă sau – fructul interzis – să ne bălăcim în răstoaca Tisei, cu fereală de grănicerii frontierei cu URSS. Citeam și acolo, dar ce-mi pica în mînă, Mihail Drumeș și romane polițiste din ce-mi amintesc.

Toate lecturile astea mă transpuneau într-o stare de reverie, dar îmi retezau cumva capacitatea de acțiune. Preferam să visez și să contemplu posibilități, în loc să fac la fel ca eroii din cărțile mele preferate. Era un refugiu, nu un model. Acum știu că înclinația asta avea și niște cauze anume, dar nu e loc aici să povestim așa ceva.

Cititul era o acumulare de cunoștințe uluitoare (citeam și tot felul de cărți „utilitare”, îmi amintesc cu nostalgie de cele opt volume din Enciclopedia practică a copiilor, cumpărate de mama cu sacrificii de tot felul. Știați că creșterea iepurilor se cheamă cuniculicultură? Eu de acolo am aflat.).

Am trecut apoi, ca toți copiii de vîrsta mea, prin R.L. Stevenson, Jules Verne, Cireșarii, Arthur Conan Doyle și Karl May – astea nu erau hărtănite, ci mînjite cu magiunuri și ciorbe, că se citeau la fiecare masă.

Lumea citea pe la mijlocul anilor ’80, că mare lucru de făcut nu era. Doar că eu o făceam obsesiv, așa încît pe la 13 ani aveam voie să îmi aleg liber cărți din depozitul secției pentru copii a Bibliotecii Județene din Cluj, iar după un an am primit dispensă să trec la secția pentru adulți.

Am fost un elev care n-am depășit nota 5 la matematică și 6-7 la fizică/chimie. În schimb, citeam vrăjit tot felul de opuri de popularizare științifică, ca într-o transă a acumulării.

Au fost cîteva cărți pe care le-am citit de nenumărate ori, de la debutul adolescenței. Cucerit de atmosfera lor nițel crepusculară, nițel depresivă – cu care sufletul meu rezona perfect: Motanul lui Georges Simenon era una, și nu mă săturam de geometria implacabilă a fiecărei zile, de ceremonialul cvasi-patologic al fiecărui moment domestic (da, e limpede că poți face psihanaliză pe lecturile preferate ale cuiva); Cartea nunții a lui Călinescu era alta, cu amestecul ei somptuos și decadent de frescă de caractere și sexualitate lubrică (dar am o slăbiciune aparte pentru toate romanele călinesciene, recunosc, le-am citit de mai multe ori pe fiecare).

În ultimii ani ’80 am citit – și în vacanțe, dar și ca bun pretext de evaziune intimă – cu toptanul: aproape toate cărțile „optzeciștilor”, cam tot ce apărea la noi ca „note de călătorie” (da, asta era cu adevărat cartea-călătorie, cartea-vacanță în vremuri în care vacanțele erau mai necăjit-urbane), o grămadă de romane de dragoste, poeme clasice și contemporane etc.

Apoi a urmat explozia. În primii ani din ’90 încolo am citit la fel de mult, am început să călătoresc, dar nu călătorind citeam, ci călătoream citind, precum înainte. Trenurile erau prea pline și mergeam prea des pe coridoare, atîrnat istovit de cîte o bară de susținere sau rezemat de cîte o valiză. Dar compensațiile erau la îndemînă prin toate colțurile orașelor: gemeau tarabele de Cioran și Eliade pe hîrtie de caiet dictando, duduiau presele de literatură universală. Și am citit.

Am citit mult pentru suflet în toți anii formării mele, nu numai pentru minte. Lectura m-a învățat să gîndesc, să simt, să empatizez, să reflectez. Mi-a dat tot timpul o copleșitoare emoție, o greu de ascuns vulnerabilitate  (prin empatia pentru semenii mei) și o profunzime a intuiției de care sînt mîndru, deși e greu de purtat, adesea certă, deci dezamăgitoare.

În ultimii peste douăzeci de ani călătoresc enorm, fac mii de kilometri, sînt un navetist nu doar al țării mele. Timp căcălău de citit, s-ar spune, pentru că „m-am dat” mult cu trenul, ba chiar și în autobuz se poate citi. Pe vremuri începeam o carte la Cluj și terminam lectura la coborîrea în Gara de Nord sau la Iași/Timișoara.

În timp, mai ales în ultimii cinci-șase ani, aria lecturilor mele s-a redus, însă. Acum citesc multă literatură non-ficțională, iar beletristică rar și doar de autori anglofoni (asta nu e de psihanalizat, e vorba de un anume tempo al prozei care converge cu capacitatea – citește „lenea” – mea de adecvare la discurs).

Călătoresc din ce în ce mai des cu automobilul (din rațiuni de durată), iar pe tren prefer să casc blazat ochii pe geam, chiar dacă peisajele-mi sînt deja familiare precum pereții casei.

Sînt obosit. Sînt cumva resemnat și cinic cu mine însumi uneori: am citit 40 de ani, e o parte nu numai a vieții, ci și a meseriei mele. O pauză mi se cuvine și mie, nu? O vacanță fără carte.

Și totuși, ar fi bună o vacanță (o vacaaaanțăăăăă – evident utopică) în care să fac ce n-am mai făcut de mult, de foarte mult: să citesc ceva pentru suflet...

Claudiu Groza este teatrolog și curator teatral, scriitor.