Bună dimineața, noapte!

Ne începem viața ca personaje secundare în povestea părinților noștri. Eram – sau ar fi trebuit să fi fost – cele mai scumpe ființe-obiect pe care ei să le fi întîlnit. Treptat, ne desprindem, devenim personaje principale în propria noastră aventură.

Dar mie tare îmi mai plac personajele secundare. Unchiul Costache care spune că „aici nu stă nimeni” cînd bate Felix la ușă, înainte de a o cunoaște pe Otilia și care tricotează ca un nebun, ceea ce, în definitiv, și era, e un personaj secundar important pentru a înțelege atmosfera casei fără de sfîrșit și fără de înțeles în care ajunsese tînărul străin.

Astă-vară mă amuzam urmărind o femeie cu melci și, atît de dezacordată cum îmi părea, o găseam utilă și mă gîndeam că ar funcționa ca un personaj secundar de tip Kusturica, într-un film de comedie. Îmi și imaginam o scenă în care personajul principal intră într-o curte să ceară ceva, să caute pe cineva, și apare una cu un melc pe față care vorbește într-o topică puțin șuie și dă bună dimineața nu lui, ci vîntului sau soarelui, privind pentru o secundă direct în obiectiv. Da, părea pitorească, e drept că patina pe o pedală puțin greșită, dar benignă, ușor amuzantă chiar, pînă mai acum, în noiembrie, cînd am văzut cu groază cum, asemenea ei, și alți dezarticulați au devenit drapel al majorității. E un coșmar, mi-am spus, e de neînțeles, dar multă lume din jurul meu s-a strîns într-un val de entuziasm, care cu inimioare, care cu replici în jurul ei sau al cuplului de wannabe dictatori izolaționiști neolegionari. Da, tot așa, într-o vreme mai bună și de curînd apusă, aș fi pus într-un scenariu o replică, poate tot într-o comedie, ceva de genul: „I s-a urît, dragă, de medici și de pastile, acu’ se tratează cu păpădie și cu vînt, a găsit o contabilă nutrițio-energo-vraciță, care după ce a stat ce a stat făcînd ea Excel-uri de plăți, după ce a calculat ea impozite și taxe, s-a găsit cu unul de iubea el țara de departe și nu credea în virușii pe care nu îi poți vedea. Și acu’, cucoana asta zărghită și escroacă o învață pe a noastră că nu există boală. Ce doctori, ce știință, șase ani de Medicină, practică, nimic! Exprimarea în adevăratul tău eu interior, așa vine vindecarea! Mai cu seamă dacă ai grijă și umbli fără pantaloni pe tine și fără chiloți, se înțelege, pe pămînt strămoșesc”. Și după această replica s-ar fi rîs sau măcar s-ar fi pufnit puțin cu buzele strînse cît să nu sară cafeaua proaspăt sorbită dintre buze. Și din nou, acum, numai să rîd nu mai pot, îmi e doar teribil de teamă, de parcă Moș Costache ar începe brusc să înjunghie pe toată lumea, asta după ce s-ar fi urcat pe un cufăr și ar fi lansat de acolo, prin vorbe, o amețeală cît să îi ducă pe toți în transa din anticamera morții.

Dar de ce vorbesc eu de personaje reale de parcă ar fi personaje dintr-un film? Doar știm că, în literatură sau în naratologie, personajele nu sînt oameni reali, copiați la scara 1/1, sînt metafore ale ființei umane. În 4, 3, 2, filmul lui Cristian Mungiu, prietenii strînși la masă pentru ziua mamei iubitului ei, cei care o întreabă dacă și părinții ei sînt profesori sau intelectuali, sînt expresia ipocriziei societății de atunci, sînt un gard de înstrăinare care se ridică în jurul eroinei ca să îi marcheze mai bine însingurarea. Iar în „Cadoul de Crăciun”, una dintre povestirile din Anul Nou care nu a fost, copilul sîntem noi, generația asta de ne zbatem acum la finalul poveștii noastre de aventurieri lucizi, iar Nea Chițan, cel care vine și dă o portocală, e lumea părinților noștri sau a bunicilor noștri, care pe atunci își luau știrile mergînd pînă în piață și apoi le dădeau mai departe, cu o notă de îngrijorare, de îndemn la prudență și cu o portocală, obținută cu greu și care căpăta astfel greutatea unui dar prețios.

Și atunci, de ce în lista mea de personaje ficționale se strecoară toți acești bezmetici desprinși din negura rețelelor sociale? Pentru că ei sînt, la rîndul lor, o chintesență a unui coșmar. Sînt sinteza a tot ce a fost nevăzut, neexplicat, lăsat așa, sînt ecoul unei ode aduse lui Radu Gyr pe care nu am combătut-o la timp, la care am dat din mînă a lehamite, a căzut sub covor și a înflorit din praful și bacteriile strînse acolo.

Nu avem ziua de 21 decembrie sărbătoare legală, nu e liber atunci, e liber de Bobotează. Nu mai amintim de 23 august drept ziua de întoarcere a armelor împotriva fasciștilor, de asta nu mai spunem chiar nimic, și atunci, încet, în mentalul colectiv bigoții capătă un loc călduț, iar ce nu se menționează înseamnă că nu a fost important. Important e să fii acasă cînd vine popa cu sfeștania și pițigoiul cu pantaloni roșii face hop și sare pe masă, iar nevastă-sa dansează prin casă ca un papuaș, o vezi cum se învîrte prin apartamentul tău și, pînă să o dai afară pe ușă, pînă să îi dai ăluia cu laptop-ul cu nanocipuri în cap, iată că sună cineva. Deschizi și în prag e femeia cu melci: „Bună dimineața, noapte!”.

Andreea Ionescu-Berechet este scenaristă și lector universitar la SNSPA și la Universitatea București.