Cartea-vacanță: odisee personală prin lumi reale și imaginare

Despre cartea-vacanță nu poți vorbi la persoana întîi. Ai dreptul să încerci, dar te vei lovi, la un moment dat, de un baraj mental și gramatical care te va scoate din tine și te va plasa pe orbita unei lumi incerte, căreia îi aparții și nu îi aparții, în același timp.

Despre cartea-vacanță e greu să scrii cu alineate. Poți încerca, dar vei descoperi că lectura ei creează un continuum pe care nu știi cum să-l delimitezi, pe care te doare sufletul să-l fragmentezi și pe care mintea refuză să-l supună ordonării.

Despre cartea-vacanță nu se poate scrie la plural. Toate cuvintele, rîndurile, paginile, tomurile ei devin un portal în care subiectul se descoperă pe sine și se articulează, urmînd să iasă la liman (aparent!) reconfigurat.

*

În adolescență, cartea-vacanță era supusă unui program de pregătire cu săptămîni sau chiar cu luni înainte. O visai, o preparai, îi anticipai deliciile, așteptai frenetic ieșirea de sub teroarea minutarului ca să te bălăcești nestingherit în apele ei. (Îți amintești vara în care John Galsworthy ți-a fost tovarăș de călătorie? Cînd ați cutreierat alături, prin Kingston Hill, să recompuneți saga familiei Forsyte? Cum ai devorat, apoi, Comedia modernă și Sfîrșit de capitol?)

Mai tîrziu, poate plecai pe drumurile vacanțelor cu o carte cumpărată last-minute, grăbit de claxonul, șuieratul sau elicea mijlocului de transport. (Poate ți-a fost tovarăș de călătorie motanul Mirciulică, magistral în Cianură pentru un surîs. Este posibil ca, la întoarcere, să fi împrumutat de la bibliotecă seria romanelor polițiste și de spionaj ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu, prelungind astfel starea estivală.) În vara indiană a vieții, cartea-vacanță se servește în regim all-inclusive. Că alegi Peștera sau Pluta de piatră sau Lucarna – toate destinațiile ucronice și alegorice pe care le propune José Saramago te recompensează regal.

*

Te pregătești de Italia... O veche vorbă spune: „Cînd ești la Roma, poartă-te ca romanii!” sau, reinterpretată în spiritul cărții-vacanță, „Cînd ești în Italia, citește literatură italiană!”.

Străbătînd Alpii, în drum spre Torino, îți amintești de Paolo Giordano și cauți cu privirea (fără vreun reper și fără intenția clară sau speranța că vei găsi) muntele Chaberton, a cărui umbră s-a alungit peste Alice, înainte ca ceața să devină complet neagră. Nu știi încă, dar vei vedea, la Torino, statuia rîurilor Po și Dora; vei sta în fața ei și te vei gîndi la paradoxul încremenirii în piatră a fluidelor, dar – mai ales – te vei întreba care dintre rîuri o fi înghițit-o pe Michela și-ți va părea rău că ai uitat sau că n-ai știut vreodată unde a început drama lui Mattia, cînd ai citit Singurătatea numerelor prime. Nu te-ai gîndit atunci că ficțiunea se va înfometa brusc de realitate, atunci cînd vei păși în țara personajelor. Zîmbești, ca de un gînd năstrușnic, cînd schijele teoriei literare îți asaltează mintea, le extragi rapid, respingi ideea și trăiești în continuare starea.

*

Gîndul îți alunecă spre ferma din sudul Italiei, pentru că Devorarea cerului nu este un roman ușor de uitat: idealuri, frici și taine care sfîșie necruțător timpul, din copilărie la adolescență și mai departe, cît va fi să țină firul vieții. La un popas pe malul Lacului Como, parcă o zărești pe Teresa înconjurată de cei trei prieteni ai ei și ai impresia că romanul lui Paolo Giordano învie sub ochii tăi: în nemăsurata  frenezie a celor patru tineri, ghicești bucurii și ratări care așteaptă să fie scrise.

*

Andrea Bajani te readuce la Torino și, rareori, prin împrejurimi, fiindcă „pe fundalul indefinit al Italiei septentrionale, un orășel e egal cu un alt orășel, cu un alt orășel, cu un alt orășel de provincie”. Cutreieri, alături de Io, personajul principal din Cartea caselor, nu doar locuri, ci etape din viață. Afli, printre rînduri, că-l vei însoți și la Roma, dar, deocamdată, n-ai ajuns acolo...

*

Vei renunța, poate, la o pereche de pantofi, pentru a lua în bagaj o carte groasă, care îți promite o amplă și învăluitoare narațiune, ție, căutătorule de stări estivale. Nu mai cîrcotești, treci cu vederea stîngăciile traducerii, nu faci comentarii critice despre structura romanescă: te scalzi în poveste și călătorești în geografia pe care ți-ai inventat-o, complotînd cu Adriana Trigiani. Descoperi cu indicibile delicii că ai fost cîndva la Viareggio și chiar la Lucca; te întrebi dacă mai există cinematograful (poate ai chiar trecut pe lîngă el!) la care Matelda Roffo a văzut primul ei film. Avansezi în Secretele familiei Cabrelli și ridici privirea din carte, ca să confrunți ficțiunea cu realitatea: „portocalele și lămîile creșteau peste tot la soare”; adevărat, ce binecuvîntare! Dintre pagini, țîșnesc apoi arome de tortellini, manicotti, ravioli și cornetto pe care îți promiți că le vei gusta, știind în același moment că n-o vei putea face, fiindcă anterior ai jurat că nu va trece o zi fără gelato. Tresari, naivă și fericită, aflînd că Domenica a petrecut cîțiva ani la o mănăstire cisterciană și ți se pare o fericită coincidență (într-o sublimă rețea ilogică) să-ți fi petrecut copilăria la Cîrța, jucîndu-te sub zidurile celei mai estice abații cisterciene. Și uite-așa, simți cum se destabilizează materialitatea lumii și cum se relativizează cronotopul, căci ești – simultan – în locuri situate la mii de kilometri depărtare. Ți se pare că ai acces la universul cuantic al stărilor materiei, că explorezi realitățile trecutului și ale prezentului în același timp, în spații nu doar suprapuse, ci contopite.

*

„Fenomenul Ferrante” nu-ți este străin, desigur. Tetralogia Napolitană este cronica anilor ’50-’70, în care Lenu și Lila se luptă cu sărăcia, într-un mediu social ostil, dominat de violență domestică și stradală. Prietenia lor (de aproape șase decenii) le desparte și le apropie, le îndepărtează de și le readuce în orașul-personaj monstruos, Napoli, care le respinge, dar care nici nu se lasă cu adevărat părăsit. Cele patru romane ale seriei te duc cu gîndul la șirul femeilor din viața ta (bunici, mame, surori, soții, fiice, prietene), făcînd loc unei lumi mai puțin explorate, a condiției femeilor în a doua jumătate a secolului trecut, cu distorsionarea personalității sub presiunea mediului familial și social, cu tensiunile dintre mamă și fiică, cu repoziționarea revoltată față de statutul de soție și mamă, cu multe alte aspecte care se ramifică într-o narațiune arborescentă.

Plonjezi în alt roman. Coperta a patra îți atrage atenția că Rosa Ventrella nu este doar o copie palidă a Elenei Ferrante și te convingi, citind, că așa stau lucrurile. Povestea unei familii perfecte mută în timp și spațiu (anii ’80, periferia orașului Bari) aceleași probleme generate de sărăcie, violență, gelozie sexuală, dar și istoria unei iubiri interzise sau anatomia tandreții reprimate. Mirosul aspru al mării emană din fiecare pagină, seducător și brutal deopotrivă, apropiindu-te de o Italie a cărei viață tumultoasă te cucerește și, uneori, te înfricoșează.

*

„Sînt sentimental?

Nu, trăiesc din sentimente.”

Cît de norocos trebuie să fii să ajungi la Salò, să nu ai destul timp (sau să nu-ți dorești foarte mult) să mergi pe urmele lui Mussolini, dar să nimerești în Piața Domului, la expoziția lui Athos Faccincani, pictorul-poet care (coincidență!) are atelierul chiar în Monzambano, satul pitoresc în care e și casa ta temporară, la țărmul Lacului Garda?

„Non sono io che ho creato fiori tanto colorati

acque così verdi e cieli così azzurri,

ma chi avrebbe il coraggio di fare un appunto al buon Dio?”

(„Nu sînt eu cel ce-a creat flori foarte colorate

ape așa de verzi și ceruri atîta de albastre,

dar cine ar avea curajul să-l mustre pe bunul Dumnezeu?”)

*

Acum, cu cartea-vacanță în brațe, nu mai e deloc limpede dacă tu o citești pe ea sau ea te citește pe tine...

Monica Columban este profesoară la Colegiul Național „Emil Racoviță” din Cluj-Napoca.