Ce a fost, cum a fost…

Uneori sînt îngrozită de oamenii care vorbesc pînă în octombrie de vacanțele din august. Jargonul „all-inclusive” și cît de prietenoase sînt hotelurile cu odraslele îmi dădeau mereu impresia că acești oameni sînt foarte departe de mine, că trăiesc într-un balon hiperumflat cu heliu și n-au nimic real și viu în afară de muncă, hrană, copii și vacanțe.

În fine, țin minte că, pentru mine, momentul cel mai năbădăios al anului erau primele săptămîni în care trebuia să scriem la mai toate disciplinele amintirile din vacanță. Țin minte și că ai mei colegi scriau cele mai abominabile ficțiuni: de la vacanțe imaginate în Hawaii, unde s-au întîlnit cu Gilmore Girls sau cu Zack Efron, care erau și ei în concediu, pînă la călătorii în spațiu cu un prieten care locuiește pe aceeași stradă. Cumva, toată lumea era sastisită de poveștile despre bunici și Năvodari. Mă întreb adesea ce povestesc copiii astăzi. Cred că lucrurile nu s-au schimbat fundamental. Probabil, Năvodari s-a mutat în Grecia sau Turcia și bunicii au fost substituiți de programele de vară ale școlilor private.

Am luat primul 4 la română în clasa a V-a, cînd o profesoară submediocră ne-a pus să scriem pentru o patra oară o compunere despre vacanța de vară. Sictirită cu totul de variațiunile pe subiect, am scris scurt că n-am făcut nimic, că m-am simțit singură și plictisită. Și chiar așa era, verile erau teribil de lungi și singuratice, iar asta pentru că toți prietenii plecau și parcă și pe cei din familie căldura îi făcea mai insipizi. Așa că, de-a lungul verilor, cumva am învățat așteptarea pentru lucrurile extraordinare care aveau să se întîmple în toamnă și care de cele mai multe ori n-au venit niciodată. Tot singurătatea verii m-a împins și spre literatură. Am început să citesc asiduu pe la 11 ani și citeam cele mai lungi cărți (Călătoria lui Nils Holgersson prin Suedia, Mizerabilii etc.), iar asta pentru că zilele de vară îmi păreau interminabile. Mi s-a părut extraordinar cînd am terminat de citit Mizerabilii, căci la capătul cărții nu mai rămăsese decît o lună din vara aceea. Iar în lipsă de Netflix, am început ușor-ușor să dau tîrcoale secțiunii de cărți pentru oameni mari a bibliotecii județene din Arad. Așa ajunsesem să-mi consum copilăria cu romantic fiction, crime fiction și am ocolit cu succes romanele la modă despre vampiri, vîrcolaci și Harry Potter.

Trăind o ușoară traumă cu „poveștile din vacanță” în copilărie, Dosarul redacției mi-a reactivat amintirile tenebroase ale primelor săptămîni de școală. Pentru că am puține amintiri memorabile și mai mult am amintirea unor așteptări pe care mi le construiam, verile mi se păreau cu totul o ficțiune. Mă întrebam dacă nu cumva de aceea nu mai păstrez nicăieri poze din verile trecute, ca să nu am nici o dovadă asupra a ceea ce a fost și cum a fost. Să rămînă totul mai mult cum mi-am imaginat decît cum a fost.

Vara asta s-au întîmplat foarte multe și, cu toate astea, cele mai multe fotografii le am din grădina de la Arome, unde petreceam după-amiezile de august cu miros de Autan. Au mai rămas fotografii cu cotele unor arhive de la Biblioteca Academiei și de la cîteva șprițuri, două ieșiri la mare și alte două nici nu mai știu unde. Nu am fotografiat nici măcar 5% din lucrurile extraordinare care mi s-au întîmplat.

O prietenă a mea mi-a făcut cadou de toamnă o fotografie cu mine și R. de la cununia noastră secretă dintr-un loc mai retras din Herăstrău. Oricît de înduioșătoare ar trebui să fie poza, parcă îmi dă impresia că violează o convenție a ficțiunii. Într-o altă seară, altcineva m-a întrebat cine pe cine a cerut, și pe cuvînt că nu mai știam. Am stat puțină vreme împreună de cînd ne-am căsătorit și uneori îl mai întreb dacă își amintește că sîntem căsătoriți. Uneori e ca în filmul lui Porumboiu, că te-ntrebi dacă a fost sau n-a fost, de fapt. El știe foarte coerent să formuleze în propoziții ce a fost și de ce s-a întîmplat. Eu nu. Știu că am făcut-o cu o convingere inconștientă. Că așa trebuie să fie pentru că e ceea ce căutam și m-am simțit foarte liberă făcînd-o.

Unele lucruri – și cred că mai ales alea mari și memorabile – se nasc așa, spontan, într-o zi călduroasă de vară, cu oameni care vor să fie în același loc și pleacă împreună în vacanță cu trenul, nici nu știu unde, dar undeva unde își pot promite multe lucruri. Cumva așa a fost și căsătoria asta a mea, spontană și hotărîtă, ca o vacanță care nu știi nici de unde a început și nici cînd sau dacă o să se termine vreodată.