Ce mai e natural în Natură?

Acolo unde altădată veneau ploi mănoase, acum săptămîni aride de secetă ne usucă speranțele și secătuiesc viața din jur. Apoi, ca într-un blestem, parcă potopul vine peste noi, din abisul întunecat al nopții. Apele ne frîng porțile, sparg ușile și ne iau tot. Parcă un regizor nebun pune în scenă povești mitice. Dacă pînă acum toate erau legende sau evenimente din timpuri îndepărtate, de ceva vreme se succed ca niște amintiri urîte scăpate în lume dintr-un coșmar. Te întrebi, pe bună dreptate, dacă ce se întîmplă e natural. Și cauți să înțelegi unde-i Natura, cu legile, echilibrul și armonia ei. Cum poate firea lucrurilor să permită atît de mult nefiresc?

Afli că berzele nu mai pleacă în țările calde, se opresc în gropile de gunoi din Spania, cocorii hălăduiesc în miezul lui decembrie pe cîmpurile din nordul Germaniei. Păsări pînă ieri migratoare își petrec în grupuri mari iernile calde la noi. Comportamentele acestea cresc riscul apariției și transmiterii unor forme de virusuri care ne pot afecta direct sau indirect – după ce ajung în fermele de păsări domestice.

Pînă nu demult, fiecare lucru straniu din Natură, fiecare gest al viului și neviului din jur cădea sub explicația unui echilibru natural, un proces firesc în marele ciclu. Tot ce era în Natură era natural căci se supunea acestui echilibru. Felul necinstit de a fi al cucului, care își depune ouăle în cuibul altor păsări și care, după eclozare, aruncă din cuib puii gazdei ca să fie doar el cel hrănit, își găsește sensul în păstrarea unui echilibru în rîndul speciilor care nu au prădători naturali atît de mulți, cum sînt aceste specii de păsări mici pe care le parazitează. Gestul cucului păstrează echilibrul natural.

Oamenii, de cînd sînt pe lume, au observat acest echilibru al Naturii. Grecii antici credeau că este păstrat de zei. Ulterior au început să îl pună pe seama unor legi ale Naturii, ca echilibru intrinsec al lumii. Herodot este printre primii care caută argumente biologice pentru explicarea lui, întrebîndu-se asupra felului în care se păstrează numărul animalelor chiar dacă unele le mănîncă pe altele. În Evul Mediu se credea că echilibrul natural este păstrat de intervenția lui Dumnezeu care îmblînzește Natura datorită rugăciunilor pe care le fac oamenii. Tot așa cum păcatele lor trezesc mînia divină ce se revarsă peste lume prin intermediul Naturii controlate de Demiurg. Cîți copii, femei și bărbați n-au fost arși pe rug după cîte o furtună ori grindină pe care credau oamenii că a trimis-o Dumnezeu, mîniat de diavolul care lucrează prin vrăjitorii închipuiți și vînați de inchizitorii smintiți cu mințile întunecate?

Teologul și cercetătorul William Derham, prin 1714, observă creșterea parcă nesfîrșită a populației umane și pune asta pe seama unui plan divin prin care este pregătită umanitatea pentru viitoarele catastrofe ce vor veni și o vor împuțina. Tot în acea perioadă, cunoscutul naturalist Linneaus observă creșterea populației umane și a populațiilor altor specii, însă nu pune problema unor catastrofe, atîta vreme cît considera că odată cu numărul viețuitoarelor crește și planeta.

Printre primii care observă anumite dereglări în armonia naturii și le pun pe seama intervențiilor umane și cauzelor naturale este directorul Grădinii Botanice din Paris, Bernardin de Saint-Pierre, care în 1797 identifică dereglările ecologice produse de unele speicii invazive. În secolul al XIX-lea, după înțelegerea proceselor legate de evouție și după descrierea unui număr tot mai mare de fosile, am început să chestionăm acest echilibru al Naturii. 

Evenimentele catastrofale descoperite apoi în istoria geologică au fost puse pe seama unei greșeli făcute de Dumnezeu, a unui echilibru fragil care există în Natură sau a lipsei acestui echilibru. Alfred R. Wallace, co-descoperitorul teoriei evoluției speciilor prin selecție naturală, într-o notă din 1855, chestionează existența acestui echilibru și ajunge la concluzia că este rezultatul intrepretărilor umane greșite.

Începînd cu secolul al XX-lea, acest echilibru natural începe să fie tot mai renegat, iar ideea chiar ridiculizată. Abordarea se păstrează și în secolul nostru, atîte vreme cît se vorbește tot mai mult de faptul că echilibrul natural, natural din Natură, este un concept evaluat din perspectiva noastră, a oamenilor. Noi sîntem instanța care evaluează acest echilibru, și atunci tot ce intervine în bunăstarea, liniștea și obiectivele noastre pare să îl tulbure și să îl facă nenatural. Atîta vreme cît nouă ne este bine, nu vedem dezechilibrul ce afectează alte specii, il identificăm doar cînd ne afectează pe noi.

Meteoritul care a dus la dispariția marilor dinozauri a fost un dezastru pentru ei, dar nu și pentru mamifere, căci a dus la evolția și diversificarea lor, deci și a noastră, a oamenilor. Tot în această cheie, unele inundații sînt dramatice pentru comunitățile umane, dar sînt prielnice pentru comunitățile vegetale din jur care se bucură de aluviunile bogate aduse de ape.

Iată cum acest concept al armoniei Naturii, al echilibrului natural general, care timp de mii de ani a fost observat și argumentat în diverse feluri, ajunge în final să fie considerat inexistent în realitatea obiectivă și cît se poate de greșit interpretat. Nu există un echilibu natural general, absolut. Dinamicile Naturii sînt un flux continuu, rezultat al interacțiunilor din complexul ei sistem. În final, încercarea de a căuta și înțelege echilibrul general al Naturii seamnănă cu încercarea de a vîna vrăjitoare. Căutăm ceva ce nu există.

Important, astăzi, legat de acest subiect, este că dacă pînă acum ideea echilibrului natural era o problemă cu care se ocupau naturaliștii, filozofii și oamenii de știință, de ceva vreme ea apare frecvent în spațiul public și ne preocupă pe tot mai mulți. Asta pentru că aveam impresia, pînă mai ieri, că locuiam într-o lume în care totul curgea natural. Accidente și evenimente catastrofale care depășeau intervalele așteptărilor și spărgeau armonia se petreceau rar și erau puse pe seama hazardului, a întîmplării uneori greu de explicat. Astăzi, aceste situații excepționale devin regulă și asta ne sperie. Ne dau impresia de ceva nenatural. Pare că ceva nu e firesc în sistem și asta îl face să reacționeze.

Dacă vrem să vedem ce nu mai e natural în Natură, poate că nu ar trebui să ne uităm în jur, ci să căutăm o oglindă. Să ne uităm la noi și să conștientizăm că pînă la urmă ne-am îndeplinit marele vis. Ne-am rupt de Natură atît de mult încît pare că am devenit nenaturali. Avem, în sfîrșit, două realități: Omul și Natura. Dovada că am reușit această rupere, această excludere din Natură este, se pare, incapacitatea noastră de a mai continua să trăim în marele ciclu, în fluxul Naturii și în dinamica ei. Surprinzător, pentru noi, este că ruperea aceasta de Natură duce la asemenea reacții din partea sistemului. Reacțiile nu sînt pentru că ar exista o inteligență superioară care controlează lucrurile sau o Gaia care trimite haos ca să restaureze ordinea, ci sînt reacțiile unui sistem din care și noi facem parte și în care acțiunile noastre modifică funcționarea în sinergia lui complexă.

Activitățile noastre modifică sistemul, iar reacțiile sistemului ne afectează pe noi, căci oricît am încerca să ne rupem de Natură, tot parte a Naturii sîntem. E important să ne uităm în oglindă nu ca să ne vedem pe noi, ci ca să ne vedem gesturile și atitudinile noastre, ele par a fi nenaturale. Le facem fără a ține cont că sîntem parte dintr-un mare sistem complex format din elemente interdependente în care nu există un echilibru de la sine înțeles, ci există un flux care răspunde și reacționează la acțiunile noastre. Avem responsabilitatea gesturilor noastre, nu ca să păstrăm echilibrul natural, ci ca să menținem existența noastră în dinamica Naturii.

Cînd încercăm să înțelegem ce mai e natural în Natură, cel mai probabil s-ar putea să fi formulat greșit întrebarea. În Natură, totul e natural. Ca să ajungem la un răspuns mai aproape de adevăr, ar trebui să înțelegem că întrebarea este una adresată din punctul nostru de vedere, căci, în sine, armonia Naturii nu există. Orice eveniment poate avea consecințe favorabile pentru o specie, poate să facă parte din armonia existenței ei, dar poate avea consecințe nefaste pentru alta, căreia îi frînge existența. Dacă ne întrebăm totuși care este problema legată de tulburarea acestui echilibru prin care noi, oamenii, existăm în Natură, răspunsul ar putea veni din analiza felului în care ne trăim viața.

Purtăm în noi complexitatea Naturii din care venim și e greu uneori să înțelegem ce facem, de ce facem și cum facem lucrurile. Ne lăsăm luați de un iureș al evenimentelor, posedați de un spirit al vremii și mînați de un de la sine înțeles, luate de-a gata. Ne bucurăm de confortul contextului, departe, uneori, de orice formă de implicare și responsabilizare. Încercăm să ne explicăm lumea prin concepte care par să lămurească totul și care ne dau senzația că înțelegem și avem controlul. Răspunsurile apropiate de adevăr stau însă în nuanțe și începem să le descoperim atunci cînd apare un conflict. Un eveniment neașteptat care ne trezește curiozitatea. Ceva ce se petrece în răspăr cu așteptările noastre. Atunci doar ne întoarcem asupra lucrurilor, asupra noastră și de cele mai multe ori chiar împotriva noastră. Puși în fața pericolului și a neînțelesului, începem să chestionăm și să ne chestionăm. Să ne punem întrebări e ceva ce ar trebui să ne vină natural, e ceva fundamental uman, parte din naturalul nostru.

Confruntați cu evenimentele parcă nefirești din jur, am ajuns astăzi să ne punem problema Naturii și a naturalului, a echilibrului, a legăturii și limitei dintre om și Natură. Multe lucruri rămîn neînțelese, altele însă deja se lămuresc. Ce devine tot mai clar este că pînă acum am crezut că putem trăi în armonie cu Natura, ca două entități separate, fără să înțelegem că ar fi mai înțelept să găsim o cale de a trăi cu armonie în Natură.

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator, predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității „Babeș‑Bolyai”, a participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Ultima carte publicată: Privirea urangutanului sau despre animalul din noi, Editura Humanitas, 2024.