Cei de lîngă noi

Personajele marginale m-au inspirat mereu. Oamenii care la prima impresie nu par să aibă o poveste. Așa l-am creat și pe Tiberiu, personajul principal din cel mai recent roman publicat, Întinde mîna, Tiberiu. El e, pînă la urmă, un om banal, nu e nici erou, nici Făt-Frumos. E tipul din fața ta, cel de la coadă la Mega sau unul dintre cei care stau cu ochii în telefon în metrou. Și, pentru că protagonistul e un om oarecare, am căutat ca celelalte personaje care apăreau în carte să facă parte dintre cei marginali, dintre cei pe care îi vedem cu toții, pe care aparent îi știm, dar care nu ne interesează mai mult decît eticheta pe care deja le-am pus-o. Așa au ajuns în roman nebuna cartierului, onanistul din parc, omul străzii, care locuiește cu acordul vecinilor într-o boxă din bloc, sau asistenta universitară de care se îndrăgostește cel mai timid student.

Primul text ficțional pe care l-am publicat într-o revistă literară („Stalker” în Iocan, nr. 2) și care a apărut după aceea și în Fetiș, volumul meu de proză scurtă, pornea de la o scenă pe care o văzusem la un moment dat într-un metrou. Multă lume a fost dezamăgită să afle că povestea stalker-ului era inventată și că singurele două personaje reale erau femeia din metrou și bătrîna pe la geamul căreia trece personajul principal cînd își urmărește victima. Eram în metrou la Dristor 2 și așteptam să plece trenul cînd pe ușă a intrat o femeie bătrînă, de la țară, îmbrăcată cu o fustă lungă, neagră, o bluză închisă la culoare, înflorată, și batic pe cap. S-a lipit de un perete și a stat nemișcată pînă s-a închis ușa. Cînd vocea de la metrou a anunțat stația următoare, femeia a spus: „Nu e normal să mergem pe sub pămînt, ca lighioanele. O să mă rog la Dumnezeu pentru noi, să ajungem cu bine”. A scos o carte micuță de rugăciune și a început să se roage cu voce tare. M-am uitat în jur, în tot vagonul. Nimeni nu văzuse scena. Oamenii fie erau cu ochii în telefon, fie vorbeau între ei. Mi-ar fi plăcut să-mi fi intersectat privirea cu cineva care observase și să ne fi zîmbit. Atunci mi-am spus că era o scenă bună pentru un text de ficțiune. Mi-am dat seama, însă, că nu era una în care bătrîna putea fi protagonistă. Și, de acolo, imaginația mi-a luat-o razna. În plimbările mele, am descoperit-o pe strada Mașina de pîine pe doamna Smiley. Ori de cîte ori treceam pe lîngă geamul ei, din casă se auzea melodia „De unde vii la ora asta?”. Bătrîna stătea cu geamul deschis și o puteam vedea plimbîndu-se prin casă, uitîndu-se la televizor sau fredonînd melodia pe care o asculta obsesiv. Am introdus-o ca personaj episodic în „Stalker” ca să subliniez atenția la detalii a protagonistului.

Merg destul de mult pe jos. Conform ceasului meu, media pe zi în 2024 e de 13.932 de pași. Și asta pentru că, acum cîțiva ani am făcut un pact cu mine însumi că voi merge pe jos oriunde, dacă voi ajunge în maximum 45 de minute. Pe lîngă mersul pe jos aproape zilnic la muncă și înapoi, cînd mai ies în oraș, dacă ies undeva în zona centrală, tot pe jos mă duc și mă întorc. Fac asta pentru că nu vreau să intru în casă cu energia pe care o am de la muncă, dar și ca să mă liniștesc după un eveniment social, care, oricît de prietenos ar fi, tot îmi provoacă anxietate. Iar dimineața mă duc pe jos la muncă pentru ca să mă pot trezi ca lumea și să fiu capabil apoi să îmi duc la capăt to do list-ul pentru ziua aceea. În drumurile mele zilnice, întîlnesc tot felul de oameni pe care îi păstrez în memorie și îi transform în personaje pe care le adaug apoi în poveștile pe care le scriu. Acum vreo două ierni, pe Magheru, la Ciclop, dormea un băiat cu doi pui de căței. Cîinii aveau mereu ceva de mîncare și dimineața, cînd treceam pe lîngă el, dormea cu cei doi căței încolăciți alături. Pe bulevardul Carol, imediat după pandemie, la parterul unui bloc dormea o familie. Păreau că își pierduseră casa de curînd pentru că aveau încă așternuturi curate, iar dimineața strîngeau totul într-o valiză și plecau. 

Recunosc și că, uneori, mi-aș dori să mă văd pe mine ca personaj secundar în povestea unor oameni pe care îi urmăresc într-un context anume. În plus, călătoresc mult în interes de serviciu și mare parte dintre aceste călătorii sînt cu avionul. În tot acest timp, ascult și privesc. Îmi și imaginez cum cuplul care se certa lîngă mine în trenul de la Otopeni la Gara de Nord o să povestească despre ăla care se făcea că citește, dar, de fapt, trăgea cu urechea la ce discutau ei, și cum, poate, tocmai el i-a ajutat să se împace. Era o zi călduroasă de vară. Mă întorceam de la Timișoara, uitasem căștile acasă cînd plecasem și aveam cu mine o carte care mă dezamăgise, îmi era foame și mă plictiseam. Așa că am hotărît să fiu atent la ceea ce se întîmpla în jurul meu. Un băiat blonduț, cu o aluniță lîngă nara dreaptă, s-a întins deasupra mea să așeze o valiză mare, roșie pe suportul de bagaje. Cînd a întins mîinile, tricoul polo albastru cu flori albe de orhidee s-a ridicat și am văzut bata de la chiloți, o dungă de piele albă și corpul bronzat. Clar venea dintr-un concediu la mare. S-a așezat pe scaunul din fața mea, în diagonală, a luat telefonul în mînă ca să îl butoneze. La scurt timp, a venit o fată și s-a așezat pe scaunul de lîngă mine, în fața lui. L-a bătut pe genunchi și el s-a scuturat nervos. Ea a început să se plîngă pentru că era posibil să piardă bursa dacă se duceau mai mulți colegi la măriri și că nu știa ce să facă. El i-a zis să învețe și ea pentru mărire, iar ea a mîrîit. Apoi a apărut un alt băiat lîngă el. Identic. Aceeași aluniță lîngă nara dreaptă, aceeași freză. Dar era îmbrăcat diferit, cu o cămașă albă de in. Le-a spus că venise controlorul, că-i zisese că plătise cu cardul și că nici măcar nu verificase. După aceea a plecat la locul lui. Fata a continuat să îl piseze pe băiat, să-l tot întrebe ce are. El a cedat și a întrebat-o dacă chiar era momentul și locul pentru conversația aceea atunci. Ea a zis da, iar eu m-am bucurat în interior (probabil prea tare), pentru că voiam să știu ce se întîmplase. Atunci el s-a îndreptat pe scaun și a spus: „Te-am prins cum îl satisfăceai pe  frate-miu în piscină!”. Ea a sărit de pe scaun și, în timp ce pleca, a spus: „Ți-am zis că am crezut că ești tu!”. O credeam. Cei doi chiar erau identici, deci chiar i-ar fi putut confunda. Dar el, fratele? El știa ce face. Atunci l-am văzut uitîndu-se cu ochi mari la mine. La fel și ea, a rămas pe culoar cu gura deschisă și cu privirea fixată la mine. Mi-am dat seama instantaneu că spusesem toate astea cu voce tare. S-a lăsat o liniște dureroasă. Am întors capul spre geam și am așteptat ca trenul să oprească. Îmi era frică să mă uit la ei, dar le simțeam privirile în ceafă. Eram deja la Gara Basarab. Am ieșit ultimul din tren, ca să mă asigur că ei nu mai erau pe acolo. Îmi era frică să nu mi-o iau.

De curînd, am văzut un spectacol de teatru, la Godot. Am o tradiție ca de fiecare dată cînd prietena mea Raluca (Nagy) vine în București, să mergem la teatru și/sau să vedem un film românesc. Anul ăsta, Raluca avea o singură seară disponibilă pentru teatru și, în urma unui research pe fugă, am ales împreună De treci codri de Elise Wilk. Sincer, îl alesesem pentru că nu fusesem niciodată la Palatul Bragadiru și pentru că juca Maia Morgenstern. Am avut plăcuta surpriză să mă trezesc într-un altfel de basm, muzical, în care protagoniștii sînt personajele secundare din basmele clasice: fratele mijlociu al lui Făt Frumos, fata zmeilor sau calul năzdrăvan. Am citit apoi motivația dramaturgului și am descoperit că și ea e pasionată de personaje secundare: „[…] am fost entuziasmată de propunerea de a scrie un text pentru un spectacol muzical pornind de la basmele românești.  Am recitit cîteva dintre ele și mi-am dat seama că personajele secundare, despre care nu aflăm mare lucru, mă interesau mai mult decît Făt-Frumos, Greuceanu sau Harap Alb. Care, de altfel, mi se păreau destul de plictisitori și previzibili. Mereu cunoaștem doar o parte a poveștii: cea în care un prinț se luptă cu balaurii și cîștigă”.

Cartea la care lucrez acum e înțesată de personaje secundare care au potențial să devină protagoniști. Totul a început de la o întîmplare într-un supermarket, cînd am observat o scenă la coada de la case. Un domn insista să lase in față un cuplu în care bărbatul era în baston. Omul se rușinase de situație, insista că nu vrea să treacă în față și căuta sprijin la partenera lui care încremenise și nu știa cum să reacționeze. Nu era prima dată cînd văzusem cuplul acela în supermarket, îi remarcasem pentru că arătau un pic altfel decît ceilalți oameni din jur. Erau îmbrăcați frumos și aveau o atitudine boemă. La scurt timp am primit o propunere să public o proză în revista Tomis și, pentru că aveam acel cuplu în cap, am scris un text despre un scriitor care îi urmărește pe cei doi, încercînd să afle cît mai multe despre ei, ca să poată să-i transforme în personaje într-o proză scurtă. Mi-a plăcut mult ideea și am simțit potențial, așa că am dezvoltat ideea într-un roman. Mircea, protagonistul cărții, e un scriitor care descoperă că în blocul unde locuiește e înconjurat de tot felul de personaje care au potențial de roman. Așa că îi pune în tot felul de situații tensionate ca să aibă material de scris.

Înainte de sărbători m-am jucat cu un tool AI care îți dă feedback pe manuscris. El inițial îți spune numai lucruri minunate despre cartea ta, dar dacă începi să îl întrebi de puncte slabe, începe să te desființeze. Mie mi-a spus că am prea multe personaje secundare și că personajul principal nu iese în evidență față de cele secundare. Cel mai mult i-a plăcut de Narcisa, personaj secundar în romanul meu și personaj principal în viitorul roman al personajului meu principal. Acest feedback pare la prima vedere un punct slab, dar pentru experimentul pe care l-am făcut eu în cartea asta e un succes. Am făcut fișe de personaje cu poveștile lor ca să-i cunosc cît mai bine. De altfel, încerc, în volumul ăsta, să creez niște personaje secundare de care lumea să își aducă aminte mai mult decît de personajul principal, niște personaje pe care le pot descoperii și ei la fiecare colț de stradă sau în blocul unde locuiesc.

Horea Sibișteanu este scriitor. Ultima carte publicată: Întinde mîna, Tiberiu, Editura Nemira, 2022.