Cinci lucruri care ne calcă pe nervi pe noi, europenii

Oricît a „rezistat centrul” (populari, socialiști și ALDE/Renew) la alegerile europarlamentare din 6-9 iunie și Uniunea Europeană va fi condusă de aceeași coaliție a celor trei partide de mai sus, ca în mandatul 2019-2024, peisajul politic al UE s-a schimbat radical. Știm cu toții despre ascensiunea forțelor de dreapta extremă sau dreapta radicală care sînt afiliate la European Conservatives and Reformists (ECR) și Identitate și Democrație (ID). Extremele nu cîștigă decît pe un fond de nervozitate, așa că e util să înțelegem și să detaliem „nervii europenilor”. Lista de mai jos ar putea fi mult mai lungă.

# Rusia și Putin. E clar motivul: agresiunea împotriva Ucrainei are loc la numai cîteva sute de kilometri de frontiera UE. Atrocitățile comise de armata rusă, proximitatea războiului și, în definitiv, simplul fapt că acesta are loc ne fac să percepem amenințarea de la Est oricum altfel decît ca pe un raport geopolitic abstract, ca acela cu China. Trebuie să recunoaștem că, din 2022 încoace, Uniunea Europeană, la fel ca NATO și în general lumea civilizată, și-a pus la lucru nervozitatea cu succes, reușind să adopte o atitudine politică comună și să facă gesturi concrete, masive, ca ajutoarele militare și economice pentru Ucraina.

# Extremiștii de dreapta. Oricît de nervoși sînt ei înșiși, e clar că și ei îi enervează pe alții. Dacă nu ne-ar fi enervat, popularii și socialiștii n-ar fi obținut rezultate peste așteptări. Am simțit asta foarte clar în România, unde o alianță centristă, criticabilă și criticată în multe moduri, a obținut un scor-record, în timp ce AUR și SOS România au avut performanțe sub așteptări. Problema, la extremiști, e cît mai pot fi ținuți afară din jocul politic european, cît timp printre formațiunile care sînt caracterizate prin acest cuvînt se numără Fratelli d’Italia ai Giorgiei Meloni, care dă tîrcoale centrului, în căutare de respectabilitate, sau Rassemblement National al lui Marine Le Pen și Jordan Bardella, care e foarte posibil să guverneze în Franța.

# Migrația. Subiect tabu sau pretext pentru „virtue signaling” – „semnalarea virtuții” – pentru stînga, migrația masivă este o realitate care nu mai poate fi neglijată, ca pînă acum. Pe de o parte, Europa e îmbătrînită și are nevoie de forță de muncă din afară. Pe de alta, nu are mecanisme de integrare și control al migrației. Cei veniți în UE din afară pentru o viață mai bună și onestă au nevoie de mult sprijin, pentru a nu deveni victimele unor infractori din partea locului, sau ei înșiși infractori. România a avut pînă acum norocul de a vedea migranții ca pe curieri eficienți și politicoși de Glovo, taximetriști mai civilizați decît cei autohtoni și altele asemenea. Dar, la Bruxelles, unde mă aflu, anul trecut, atunci cînd un tunisian a împușcat mortal doi suporteri suedezi, s-a dovedit că ucigașul stătea de ani de zile clandestin în Belgia și că în situația lui se mai află zeci, dacă nu sute de alții. În momentul în care drumul tunisianului se intersectează cu cel al autobuzului școlii, în care se află copilul tău, începi să te gîndești foarte serios ce-ar trebui făcut.

# Pactul verde. Se pare că în următoarea legislatură UE vom avea parte de mai puțin „verde” decît în cea care se termină, în care așa-numitul „Green Deal” a fost principala direcție legislativă și politică a Uniunii Europene. Trebuie să fii rău intenționat sau foarte precar intelectual ca să negi încălzirea globală, nesocotind toate rezultatele științei. În schimb, modul în care s-a aruncat Uniunea Europeană cu capul înainte în legislație „verde” ca pachetul „Fit for 55” e un subiect de polemică, mai ales de cînd orașele occidentale sînt blocate de tractoarele fermierilor sătui de legislație de mediu. Pactul verde va continua să ne enerveze, fiindcă îi vom simți efectele, dar chiar și atenuat, el nu poate fi anulat. Asta, măcar fiindcă marile corporații, de la firme de aviație la producători de energie, au început să se reorienteze către subvențiile colosale oferite de UE și de alte entități asemănătoare pentru inovația de mediu.

# Birocrația. Am lăsat la sfîrșit acest subiect fiindcă e în același timp previzibil și ubicuu. Dincolo de considerente ca acela că orice birocrație tinde să se autoperpetueze, Uniunea Europeană funcționează atît de birocratic și de încet fiindcă este un sistem de guvernare extrem de complex. Dacă vă indispune faptul că Diana Șoșoacă a ajuns la Bruxelles, știați că tot la Bruxelles există cineva plătit pentru a-i răspunde Dianei Șoșoacă? Comisia Europeană este obligată să răspundă tuturor întrebărilor celor peste 700 de europarlamentari, dintre care multe sînt ca nuca-n perete, oricît de europarlamentari sînt aceștia. De ce? Fiindcă trăim în democrație, unde trebuie să dăm socoteală poporului prin aleșii lui. Un alt exemplu, mult mai benign, dar la prima mînă: în proiectele de comunicare la care lucrez la Bruxelles, e nevoie uneori de zeci de mail-uri pentru a implementa una și aceeași campanie în 17 țări sau limbi. E ca atunci cînd Google lansează un font (un tip de literă): trebuie să arate bine în toate limbile pămîntului. Se poate mai bine? Cu siguranță că da. Dar metoda prin care se poate mai bine nu a fost încă inventată și necesitatea de a o inventa e foarte mare.

Dacă ne simțim cumva stînjeniți că subiectele de mai sus sînt prezente, sub o formă sau alta, în discursurile și programele politice ale extremiștilor, nu e cazul. Constatările de mai sus sînt rezonabile, iar dacă centrul – sau politicienii cu capacitatea de a urni lucrurile – nu și le vor asuma în măsură suficientă, cu soluții, ele vor fi preluate de extreme. Din nefericire, asta s-a și întîmplat. Din fericire, s-a întîmplat cu rezultate electorale mai slabe decît se aștepta.

Iulian Comănescu este consultant de comunicare, stabilit din 2020 la Bruxelles și lucrează cu oameni politici și instituții.