Cine/ce te vinde și cine/ce te cumpără

Cînd mi-am propus să scriu despre ceea ce se poate sau nu se poate cumpăra în lumea de azi, primul meu gînd a fost la Gog al lui Papini. Acum mai bine de douăzeci de ani, cînd am citit această carte, a fost prima dată cînd mi-am pus o întrebare similară.

Protagonistul cărții, un multimiliardar excentric, alege să plece în lume în căutarea unui om sau a unui proiect care să-i merite banii. Sceptic din fire sau doar parcimonios, trecut prin ciur și prin dîrmon sau doar chivernisit, sceptic sau doar blazat, personajul lui Papini nu se arată impresionat de nici o figură celebră (Ford, Freud, Edison etc.) și nici de unul sau altul dintre ideologii, artiștii, antreprenorii etc. care jurau cu mîna pe inimă că lumea s-ar sfîrși fără creația sau cercetarea căreia i se dedicau trup și suflet: sculptură în abur, viața puricilor, artefacte din oase și piele umană, poezie în limbaj globalizant sau altele pe care le-am uitat. Mai toți păreau monomaniaci, nici Gog nu era prea întreg la minte sau nu știa unde să caute, pînă la urmă nici nu-i de mirare, cartea lui Papini este (și) un roman satiric.

Ne putem întreba cum se întîmplă în viața adevărată. Poate nu ca în Gog, dar tot pe-acolo, dacă nu cumva și mai și.

Cînd au bani, oamenii aleg să cumpere călătorii, să caute ocazii pentru investiții, dar mai ales să elimine frici și angoase. Se zvonește că bogații lumii pleacă, de dragul rejuvenării, în retreat-uri unde, de bunăvoie și pe bani mulți, se supun înfometării sau criogenizării. Sau că, înspăimîntați de posibilitatea unui dezastru natural sau de spectrul apocalipsei de varii tipuri, unii își construiesc buncăre, așa cum alții, de teama suprapopulării, își cumpără insule virgine sau pămînt pe Lună. Aceleași spaime sau altele, camuflate în îngrijorări ecologice, îi determină pe unii să se izoleze, în mijlocul aglomerărilor urbane, în domuri geodezice, iar pe alții să-și dorească să trăiască vieți de Robinson Crusoe în bordeie și colibe plasate în zone neatinse de vreun element nenatural.

Din alte frici sau doar pentru de a înlătura pericole gospodărești, oamenii achiziționează fel de fel de năstrușnicii (urină de lup, hrană canină similară excrețiilor umane etc.), așa cum, din curiozitate sau din amuzament, cumpără lacrimi îmbuteliate sau aer de Himalaya la pungă. Se tranzacționează însă și ce nici cu gîndul n-ai gîndi, dacă n-ar exista meserii sau orașe care te înghit de viu. Acestea ajung să-și dezvolte propriile terapii, oricît de curioase ar părea: închirierea unui spațiu (o cameră în compania angajatoare sau într-un hotel etc.) pentru un timp determinat, cu scopul eliberării de stres (plîns, țipat, doliu etc.) în singurătate sau a unui partener de suferință, care, fie și pe bani, să fie în stare să consoleze susținut și empatic.

Pare limpede că toate acestea și altele asemenea nu s-ar tranzacționa dacă nu ar exista o piață reglată de cerere și ofertă. Nu bagă nimeni mîna în buzunarul nimănui pentru un partener de plîns la comun sau la comandă. Gheața din hîrdăul plasat în mijlocul unei păduri îndepărtate ar sta mult și bine neutilizată dacă nu ar exista doritori, iar paradoxul face ca atunci cînd are mulți doritori să devină și mai scumpă. Toate acestea se vînd pentru că se cumpără și se cumpără pentru că se vînd. La fel se întîmplă și cu obiectele achiziționate de colecționari la prețuri astronomice. Colecționari cu pasiune să fie, că obiecte se găsesc. Iar despre bani, puțini își mai amintesc proverbul cu ochiul dracului.

Ce se poate cumpăra în zilele noastre? Pare că orice. Și timp (for the right amount of money vei găsi oricînd pe cineva să muncească în locul tău), și iubire (ajută rețelele sociale), pînă și tinerețe fără bătrînețe. La fel, steaua de pe cer (pentru care primești chiar și certificat). Iar fericirea, redefinită în ultima vreme ca sumă între abilități, puncte individuale tari și norme și valori particular asumate, pare să fi ieșit din listă.

O arată deopotrivă sloganurile de tipul „Banii nu-ți aduc fericirea, dar îți pot cumpăra o înghețată extraordinară”, unde „înghețată” poate fi orice alt produs declanșator de hormon al fericirii. Pe zi ce trece, se adaugă și altele pe lista de cumpărături: și imagine, chiar și altă identitate, alt sex, chiar și alt tip de bani, pînă și urmăritori, voturi, justiție, (alte și false) știri și istorii (iar gurile rele spun că, pe piața neagră reală sau virtuală, nici un item n-ar fi intruvabil).

Nici să-ți cumperi moartea nu pare să fie o problemă, poate doar eutanasia, dar pînă și pentru aceasta, cu bani (și atenție la opțiunea geografică), se găsește o variantă (nu pare imposibilă nici cea dorită de personajul interpretat de Tilda Swinton în ultimul film al lui Almodóvar, The Room Next Door).

Cîndva, se puteau cumpăra indulgențe pentru iertarea păcatelor (interesant este și verbul pe care îl folosim, căci spunem că păcatele se răscumpărau), iar astăzi, pentru cei interesați de asta, același scop poate fi atins prin donații sau acte caritabile. Deși este greu de spus ce nu se poate cumpăra în lumea de astăzi, mi se pare că aici se cam oprește lista: nu ne putem cumpăra încă o viață. Nici altă viață (și nici viața de apoi). În această logică, nici ziua de ieri, nici alți părinți, nici alt trecut, nici altă conștiință, nici alte amintiri, nici alt suflet (cîndva, a cumpăra un suflet nu se referea nici pe departe la o altă posibilitate de a-ți depozita emoțiile, ci la un rob). Îți poți însă vinde sufletul, o știm de la Faust.

Faust își vinde sufletul,doar pentru că Mefisto îl cumpără. Iuda îl vinde pe Iisus, pentru treizeci de arginți. Pînă la urmă, a cumpăra nu e posibil fără a vinde. Deși numai dacă există ambele gesturi e posibilă tranzacția, a vinde pare o condiție pentru a cumpăra, măcar ca ordine gestuală, dacă nu și mai mult de-atît. De altfel, în limba română, avem mai multe expresii cu a vinde decît cu a cumpăra. Spunem că X își vinde țara, cînd arătăm că nu e patriot, dar și că ți-ai vinde și sufletul, atunci cînd nu excluzi nimic pentru a-ți atinge scopul. Și că Y își vinde trupul, atunci cînd acceptă că îl poate folosi ca marfă. Un neguțător pripit vinde pielea ursului din pădure sau peștii din baltă, dar nu numai el, ci și acela care promite ceva irealizabil. Apoi ar mai fi și cel care încearcă să păcălească și vinde castraveți la grădinar sau apă la sacagiu, de parcă cel naiv ar putea să-l păcălească pe cel mai experimentat sau mai abil. Cînd te pricepi, vinzi cu profit, altminteri, vinzi via pe stafide sau moși pe groși și ieși păgubit. Calul bun se vinde încă din grajd spunem și înseamnă că marfa este de calitate și atunci se vinde ca pîinea caldă. Nu știu cît de bine ne pricepem la tranzacții, dar pare că a vinde ne-a interesat sau ne-a chinuit mai mult decît a cumpăra. Ba chiar am învățat să nu ne vindem pielea sau măcar să ne-o vindem scump. Nu e sigur că toate acestea ne-au consolidat deprinderea de a vinde grădinarului castraveți și sacagiului apă sau cui s-ar nimeri pielea ursului din pădure și peștii încă nepescuiți, dar sper din tot sufletul să fi deprins abilitatea de-a nu le cumpăra.

Poate că nici de a vinde nu am fost prea interesați, ci doar n-am avut încotro.

De ce unii vînd și alții cumpără? Ar părea că vinde cel aflat în nevoie, iar de cumpărat, cumpără cel în stare sau cu stare, după cum în trădare, cel care vinde este cel bîntuit de gînduri necurate, iar cel care cumpără o face pentru că este atotputernic.

Ce se poate deci cumpăra în lumea de azi? Tot ceea ce este de vînzare. Se zice, și-ncă de mult, că totul are un preț.

Iar dacă n-are, tot se găsește cineva care se pricepe și la asta. De obicei, acesta este cel despre care noi spunem înțelept că te vinde și te cumpără.

Ohara Donovetsky este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române cînd ești departe și ți-e dor, Editura Corint, 2021.