Cît ne costă (ne)încrederea?

Cred că printre primele lucruri la care ne gîndim cînd ne întrebăm ce nu putem cumpăra este iubirea. Nu poți cumpăra iubirea, asta e clar. Iubirea e dincolo de material și pecuniar. Putem cumpăra sex, compania și atenția unui partener și poate chiar un tip de căsătorie bazată pe interese materiale, dar sigur nu putem cumpăra iubire. Baza iubirii este încrederea.

Nu poți avea iubire adevărată fără încredere, iar încrederea, se știe, se cîștigă greu și se pierde ușor. Ceea ce nu se poate spune despre iubire. O poți cîștiga ușor, deoarece poți avea iubire la prima vedere, deci foarte repede și ușor. Și o poți pierde greu, deoarece poți iubi chiar dacă iubita sau iubitul ți-au greșit, ba uneori aceștia întrețin și te țin captiv într-o relație toxică. Dar nu prea poți avea încredere totală de la prima vedere și, în genere, dacă greșești, pierzi încrederea partenerului. La fel și despre respect, baza lui e dată tot de încredere. Pierzi încrederea, pierzi și respectul. Același lucru este valabil și despre principii și valori. Nu poți adera la niște principii și susține valori fără să ai încredere că ele sînt ce trebuie, fără să crezi și să te încrezi în ele. În genere, nu poți construi ceva, o relație, o familie, o firmă, o instituție, o comunitate, dacă aceasta nu este bazată pe încredere. Încrederea este liantul individual și social prin care se construiesc personalități, comunități și instituții, dar și baza psihologică pentru iubire, respect sau alte sentimente și valori fundamentale din viața noastră. Dar ce este încrederea, pe ce se bazează și cum stăm la acest capitol?

Încrederea cred că este convingerea că o persoană, un grup sau o instituție va acționa într-un mod previzibil, binevoitor sau competent, fără intenția de a ne răni sau face rău. Este un sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva. Interesant este că ceea ce e fundamental pentru încredere este acest sentiment de predictibilitate și, mai interesant, el ni se aplică și nouă în relația cu noi înșine, căci prima formă de încredere este chiar încrederea de sine. Pentru a fi de încredere e crucial să ai un comportament predictibil, față de alții, dar și față de tine însuși. Adică exact ceea ce nu se întîmplă la noi în societate din punct de vedere politic, unde experiența ultimilor 35 de ani ne învață că cel mai sigur și constant lucru este impredictibilitatea. De asemenea, un alt indicator social al impredictibilității noastre sociale este și traficul cotidian, unde cred că principala cauză este exact această impulsivitate de la volan, tradusă printr-o impredictibilitate extremă.

Am tot auzit șoferi spunînd: „De ce să semnalizez? Ce, nu mă vede!?”. Exact asta e problema, înainte de a face ceva trebuie să semnalizezi partenerului intenția de a schimba direcția, iar în trafic ar trebui să fim parteneri de călătorie. Acest lucru e crucial, ne asigură liniște și încredere. Desigur, un astfel de trafic, ca și o relație, ar fi „plictisitor”, dar sigur. Surprizele trebuie să fie în altă parte...

Deci ceea ce cred că este fundamental pentru încredere este un sentiment de predictibilitate. Dar cam de cîte feluri de încredere putem vorbi? De multe, dar să le luăm pe rînd.

Am vorbit de încrederea personală, încrederea de sine. Acesta este fundamentul individual pentru orice construcție socială. Cel mai probabil, cine nu are încredere în sine nu poate avea încredere nici în ceilalți, căci știm de la Protagoras că omul este măsura tuturor lucrurilor. Or, dacă noi nu sîntem încrezători că putem să fim de încredere, de cele mai multe ori vom proiecta acest lucru și asupra celorlalți, căci măsura prin care îi judecăm pe ceilalți sîntem noi înșine. Iar această încredere de sine se sădește în familie, se consolidează în școală și se cimentează în societate.

Relația între încrederea personală și încrederea interpersonală nu este însă una simplă și nici unidirecțională deoarece, uneori, putem căpăta încredere în noi ca urmare a încrederii pe care o au alții în noi. Relația e dinamică și bidirecțională. Fundamentul pentru ambele este ceea ce se întîmplă în familie, în acei primi șapte ani de acasă; aici se sădește atît încrederea de sine, cît și încrederea în familie și, de aceea, de obicei statisticile ne arată că cea mai mare încredere o avem în familie. Cumva este și normal acest lucru, deoarece pentru a avea încredere trebuie să cunoști oamenii; or, pe cine cunoaștem mai bine dacă nu pe cei apropiați, familia noastră?

Și aici ajungem la un paradox ale cărui ecouri și efecte le simțim astăzi din plin. Conform statisticilor oficiale și a ceea ce vedem în jurul nostru, avem încredere în familie, dar nu avem încredere în unele instituții politice de tipul Guvernului, Parlamentului, ministerelor, partidelor etc. Rezolvarea paradoxului este nepotismul. Sigur, neîncrederea în instituții de acest tip nu este singura cauză, dar cred că este o cauză importantă. Neavînd încredere în ceilalți din aceste structuri, atunci, cînd putem, cînd avem puterea, promovăm rude și prieteni apropiați. De ce? E simplu, deoarece în ei avem încredere. Desigur, aceasta e doar o explicație, mai există și alte cauze, dar așa avem o explicație a nepotismului care sufocă instituțiile noastre și care, într-un cerc vicios, va genera și mai multă neîncredere în sistemul politic ducînd la și mai mult nepotism, și tot așa. Parte din rezolvare cred că stă în promovarea meritocrației. Dacă tot promovăm preponderent rude și prieteni, măcar să îi promovăm pe criterii de competență și nu doar pe baza apartenenței la o familie sau la un grup în care avem încredere.

Problema mai generală aici este un alt tip de neîncredere cu care ne confruntăm tot mai acut în ultima perioadă: este lipsa de încredere tot mai răspîndită în specialiști. Emblematică în acest sens este analiza pe care o face Tom Nichols în cartea sa Sfîrșitul competenței. Și aici nu vorbim de politicieni, a căror cotă de încredere este cea mai scăzută în societatea noastră, ci de profesori, doctori, avocați, ingineri etc. Prin rețelele sociale, prin Google și, mai nou, prin accesibilitatea tot mai largă și ușoară la informație, putem vorbi de o democratizare a informației. Aceasta este la îndemîna tuturor. Problema e că noi confundăm foarte ușor pe a ști cu a cunoaște. Una e să știi un lucru sau despre un lucru și alta este să îl cunoști. Cunoașterea nu e doar informație, cunoașterea e cunoaștere structurată și verificată, e drumul și sedimentarea cognitivă a acesteia. A cunoaște nu este similar cu a încărca un document, acesta e doar accesul la informație. Cunoașterea este să îl poți scrie tu, să îl înțelegi. Diferența între cele două este crucială și este de tipul diferenței între a putea doar citi un text, adică o formă de analfabetism funcțional, și a-l înțelege. Cunoașterea nu e doar a ști ceva sau despre ceva, este a înțelege acel ceva. Astăzi, pentru că accesul la informație este foarte facil, cu toții credem că știm uneori mai bine ce este de făcut decît doctorii, judecătorii sau profesorii. E o iluzie.

Dr. Google este o boală contemporană și nu un doctor adevărat. Neîncrederea în doctori și în știință în general ne poate costa viața. Citim pe Internet diverse bazaconii despre vaccinuri și nu le mai facem, iar sfîrșitul poate fi tragic pentru noi sau semenii noștri. Același lucru atunci cînd ne lăsăm influențați de false modele medicale care ne spun că nimeni nu ne poate ști mai bine corpul decît noi. Medicina nu e doar despre a ne ști corpul, ci a-i înțelege mecanismele. Cu o astfel de falsă cunoaștere și înțelegere a rolului medicinei, foarte ușor se ajunge la cazuri dramatice care au respins tratamentul oncologic și au preferat doar tratamente naturiste, sfîrșind în mod natural prin a muri de cancer acolo unde se mai putea face ceva. Prostia ne costă, uneori, chiar viața.

Astfel că, dacă nu putem cumpăra încrederea, neîncrederea ne costă uneori foarte mult. Ne poate costa viața sau eșecul unei construcții sociale. Cum spuneam, încrederea se sădește în familie, dar se cultivă și se consolidează prin educație. Educația este cheia încrederii noastre. Și aici este foarte trist și periculos cînd vedem părinți care blamează școala, dar se plîng că elevii nu îi mai respectă pe profesori; sau părinți care știu mai bine ce și cum ar trebui să fie predat. E ca și cum ai merge la doctor și l-ai transforma în farmacist. Nu îl mai întrebi, nu îl mai consulți, ci doar îi ceri niște medicamente deoarece știi tu mai bine ce ar trebui făcut.

România pare o societate cu încredere limitată și ne costă mult acest lucru. Dacă nu luăm măsuri sistemice, atunci neîncrederea în sistem și în instituțiile lui fundamentale nu va face decît să se adîncească. Cetățenii vor respinge partidele, iar pericolul unei anarhii sociale este tot mai mare. Nu putem construi o societate viabilă decît pe baza unui optimism social minimal, or acesta înseamnă încredere în noi și în semenii noștri. Nu poți construi sau menține instituții dacă nu mai ai încredere în ele. Alternativa este că vom deveni tot mai retrași și mai dezinteresați cu privire la viața cetății. Neîncrederea duce la neimplicare și aceasta se manifestă, într-o democrație, prin tirania și uneori chiar prin dictatura celor puțini.

Susceptibilitatea și scepticismul social ne costă și corodează întreaga societate. Și aici cauzele sînt multiple și merită analizate pe îndelete, iar un rol important l-a avut, fără doar și poate, regimul comunist. Comunismul, prin frică și propagandă, a cultivat teama și suspiciunea față de ceilalți. A cultivat neîncrederea în realitate, știind că aceasta poate fi modificată după voința cuiva. Stafia minciunii generalizate, a marilor trădări din familie și între prieteni încă ne bîntuie. Toate acestea duc la neîncredere, iar prețul pe care îl plătim se vede cu ochiul liber. Nu mai sîntem în stare să scriem semenilor noștri cecuri în alb de încredere, așa cum ar trebui. Pînă la proba contrarie, pînă la dezamăgire, ar trebui să fim încrezători că ceilalți nu vor să ne fure sau înșele; or, teama și suspiciunea noastră aceasta sînt. Sîntem precauți. Ne-am pierdut încrederea și optimismul social, căci doar se știe că un pesimist este un optimist cu experiență, or experiența comunistă exact asta ne învață: nu poți să ai încredere în ceilalți.

Încrederea nu se cumpără, dar neîncrederea ne costă foarte mult.

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București.