Cîteva observaţii despre geografia vidului

Trăim vremuri de declin al dialogului public? Eu cred că da şi leg această degradare de subţierea şi destructurarea spaţiului politic.

Afirmaţia mea va deveni mai puţin contraintuitivă dacă vom accepta de la bun început că dialogul este o forţă eminamente politică. A dialoga presupune a muta armele într-un mediu mai fluent şi mai subtil, în verb, a accepta de la bun început să loveşti în neantul străveziu al sufletului decît în masa  rozalie şi opacă a cărnii. Tocmai pentru că dialogul public este eminamente politic, forţele limbajului sînt în primul rînd războinice. Nu discutăm pentru a descoperi adevărul, aceasta rămîne o dezvoltare tîrzie a civilizaţiilor şi, orice s-ar spune, de nişă. Discutăm pentru a argumenta, adică a lupta cu celălalt pentru putere şi influenţă în sensul cel mai concret. Este în mod particular interesant cazul reţelelor de socializare care, fiind la origine un spaţiu cu aparenţă politică (entităţi diferite în căutarea unor formule acomodante), este totodată un spaţiu fundamental nonpolitic în care compromisul, dialogul mediat sînt imposibile, iar limbajul redevine integral agonal şi strategic, în care vorbim şi scriem doar pentru a ne identifica tribul, a semnala apartenenţa la el şi a provoca, la infinit, lupta. O luptă enormă, obeză, nesfîrşită, imposibil de sfîrşit.

Ne naştem în cuvinte de alint, vorbele mamei sînt prima mostră de limbaj neargumentativ cu care avem de-a face în viaţă. Ele asigură copilul, de la început şi pentru totdeauna, că există pentru el pe lume cel puţin această insulă, acest spaţiu sacru care e în afara războiului, aşa cum este orice spaţiu sacru. Iar asta face din vorbele mamei limita şi totodată cauza eficientă a oricărei manifestări politice ulterioare. Spaţiul matern (cel afectiv, desigur) este matricea nonpolitică a oricărei prestaţii politice. În acelaşi timp, duşmanul absolut, vrăjmaşul, este tot ce poate fi mai îndepărtat de sacru. Într-adevăr, dragostea mamei este condiţia de posibilitate pentru orice ieşire din logica politică viitoare, model pentru iubirea dezinteresată, pentru altruismul cel mai pur, pentru oferta generoasă de sine. Anii materni sînt, iată, nu fără motiv, asociaţi cu Paradisul, aşa după cum lipsa lor nu poate lua decît forma Infernului. Începem în uter, apăraţi cu carnea, sîngele şi viscerele de lumea politică, sfîrşim în mormînt, la fel de opac şi nonpolitic. Nonpoliticul, de la plenitudinea iubirii materne la deşertul şi frigul infinit al nefiinţei.

A ne desprinde din braţele mamei înseamnă a părăsi uterul şi toate prelungirile lui fizice sau psihice. Plecînd de lîngă mamă intrăm în spaţiu social (adică politic), unde nu mai e loc nici pentru binele absolut al sînului, nici pentru răul absolut al morţii. Într-adevăr, spaţiul politic ia naştere doar prin evacuarea simultană a binelui şi răului absolut. Ştim de la Freud că eliminarea răului absolut explică deopotrivă naşterea societăţii civilizate, explicînd în acelaşi timp nevroza ei continuă. Binele absolut este însă la fel de nociv pentru lumea oamenilor pentru că este, la rîndul lui, fundamental nonpolitic. Şi nu e greu să vedem cum această echivalenţă de profunzime escamotează şi deghizează opoziţia lor superficială. Într-adevăr, binele absolut şi răul absolut sînt echivalente pentru omul politic. Hitler e la fel de insuportabil şi imposibil de urmat pentru omul politic ca Buddha, Hristos sau Lennon.

Opoziţia lor formală vine din adîncul originilor, din zbaterea evoluţionistă care ne-a întemeiat pe toţi. De la protiste, de la bacterii şi arhee, organismele acceptă în jurul lor alte organisme fie din raţiuni defensive, fie din raţiuni ofensive. Ne aliem pentru a ne apăra teritoriul (propensiunea negativă) sau pentru a creşte social cucerind noi teritorii (propensiunea pozitivă).

A fi disponibil politic (adică a fi viu, a fi uman) înseamnă a refuza deopotrivă binele absolut şi răul absolut. A fi disponibil politic înseamnă a fi deschis către dialog, negociere, compromis, fie pentru a te apăra, fie pentru a te dezvolta. A fi disponibil politic înseamnă a-l accepta pe celălalt, fie şi temporar, ca partener de discuţie, dacă nu egal, măcar îndreptăţit să îşi exprime poziţia şi interesul. Înseamnă refuzul răului absolut (care înseamnă a-i provoca moartea), dar şi al binelui absolut (care ar putea fi exprimat sub forma altruismului absolut al renunţării la sine). Înseamnă să mă poziţionez pe mine, în toată complexitatea mea, care amestecă indelebil binele şi răul, dinaintea complexităţii tale care amestecă binele şi răul. Înseamnă argumentaţie şi dezbatere, fie pentru ca amîndoi să evităm răul absolut (ne ucidem unul pe altul), fie pentru a ne spori binele crescîndu-ne în acelaşi timp complexitatea. Primul fel de dezbatere ne lasă intacţi, dar nevătămaţi, al doilea ne schimbă şi ne face ca, într-o oarecare măsură, să devenim mai bogaţi, mai civilizaţi, mai buni.

Privind din acest unghi, nu există umanitate în afara dezbaterii, a schimbului semantic şi memetic care ne configurează identităţile. Schimbul de mesaje diplomatice este dezbatere, literatura este dezbatere, arta este dezbatere. Dialogul infinit care clădeşte şi reclădeşte în permanenţă ţări vizibile şi invizibile.

Să spunem şi că omul este politic pentru că este teritorial, el înfruntă inamicul care îi vrea moartea pentru că îi vrea teritoriul. Tot el îşi mărită fiicele în tribul vecin pentru a mînca împreună cu duşmanul său, pentru a-i auzi cîntecele şi a-i memora poemele şi finalmente pentru a descoperi că ţările invizibile ale culturilor lor se pot uni şi pot trăi împreună. Teritoriile invizibile ale culturilor cresc, scad, se duşmănesc sau se curtează la fel ca teritoriile fizice. Şi, pe măsură ce mergem tot mai departe de tribul nostru şi de peticul nostru de pămînt, ţările noastre invizibile cer o memorie tot mai substanţială care să le menţină în viaţă, cer poveşti tot mai voluminoase (epopeile au luat naştere doar pentru că grecii n-au rămas acasă), cer dispoziţii ale sufletului şi ambasade ale inimii şi intelectului.

Aşadar, legătura dintre teritoriu, trib, cultură, limbaj şi memorie nu este trivială şi nici accidentală. Toate se implică şi se determină reciproc într-un spaţiu hibrid al realului şi imaginarului în care se joacă umanitatea noastră comună (cea mai întinsă, mai abstractă şi mai evanescentă ţară a noastră).

Virtualul schimbă însă cu totul logica internă a dezbaterii (de-zbaterii?) politice, poate pentru prima dată în ultimele milenii, într-un mod radical şi imprevizibil. Virtualul este funciarmente diferit atît de real, cît şi de imaginar. Deşi îşi trage resursele din real, ajunge să îl conteste tocmai prin aceea că este dublul lui, ridicînd aceleaşi pretenţii ontologice. Nu există o realitate virtuală fără reţelele enorme şi serverele care să o facă posibilă, fără computere şi terminale, fără capilaritatea nesfîrşită a dispozitivelor inteligente şi, prin toate acestea, virtualul rămîne încă dependent de real, în sensul cel mai trivial al termenului. Totodată, el îl contestă şi îl defineşte ca piedică tocmai pentru că, spre deosebire de imaginar, poate genera lumi în sensul cel mai deplin. Într-adevăr, virtualul este neobosit şi fertil ontologic. Conexiunile wireless, spaţiile de stoocare de tip cloud, dispozitivele devenind tot mai mici şi mai funcţionale într-un nesfîrşit vertij anorexic vădesc tendinţa şi jinduirea profundă a virtualului de a se elibera de străvechea şi ponosita realitate care nu îl mai încape.

Virtualul nu este un accident, el este produsul întregii dezvoltări a civilizaţiei europene şi a lumilor construite şi inspirate de aceasta. La sfîrşitul metafizicii, la finalul deconstrucţiilor, nu regăsim nici plenitudinea metafizică a fiinţei, nici coincidenţa visată dintre imaginarul utopiei şi realitate. Regăsim în schimb virtualul. Nemetafizic, neimaginar, virtualul este infinit concret şi neîntemeiabil, lipsă a oricărei fundamentări comune, lipsa ţării utopice căutate în zadar de civilizaţia occidentală. Şi, desigur, nu întîmplător survenit la capătul unui proces amplu de secularizare care a erodat toate fundamentele închipuite de om de-a lungul istoriei sale. Stranietatea virtualului este manifestă azi peste tot. În sălile de clasă unde profesorii întîlnesc primele generaţii aflate de facto în afara contractului intergeneraţional de transmitere a cunoaşterii şi de iniţiere în conversaţia şi dezbaterea infinită a culturii. În politica mică şi medie, dar mai ales în politica mare, unde retorica ce maschează confruntarea brutală a lumilor a devenit tot mai străvezie, în artă şi în filosofie, în dinamicile sociale.

Dacă privim lucrurile aşa, neoconservatorismul agresiv în conjuncţie cu utopiile accelaraţioniste ale trumpismului hi-tech nu sînt aberaţii retrograde, ci, dimpotrivă, epitomuri ale viitorului care nu mai are răbdare. Monarhia A.I., cum inspirat numea Mihnea Măruţă noua administraţie americană, e un animal nou, hibrid, monstruos, care nu mai are decît în aparenţă legături conceptuale cu vechiul republicanism american. Trăim tot mai mult în spaţiul viitorului descentrat, lipsit de cartografie comună, din care religia şi visele fundamentaliste nu pot lipsi. Această religie nu este vechea religie, acest conservatorism nu este vechiul conservatorism, aceste concepte s-au desprins precum licuricii din vechile alianţe ale sensului (recomand, în acest sens, lectura excelentei After God, a lui Mark Taylor). Şi dacă ipotezele din acest text sînt credibile, erodarea cvasiubicuă a democraţiei este o consecinţă logică şi nu o aberaţie evitabilă.

Dezbaterea infinită este aşadar o practică multiseculară a diferitelor triburi reunite pe un teren comun. Dezbaterea dintre oameni şi din interiorul oamenilor. Ţesătura infinită a Penelopei, reţeaua arborescentă de rădăcini, cărările ce se bifurcă indefinit şi în orizontul speranţei. Forma pe care a avut-o în ultimele secole civilizaţia noastră. Azi, tîrziu, civilizaţia occidentală va învăţa (sau nu) să dezbată deasupra abisului. Secolul nostru va fi înţelept sau nu va fi deloc.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.