Colțul nepotrivit?

Ne enervăm mai repede, mai ușor decît altădată? Ne exprimăm enervările mai tare sau le expunem mai des în public decît înainte? Trăim într-un mediu cu un potențial de iritabilitate mare? Sîntem oare o societate mai agitată? Am fost dintotdeauna așa? Care sînt cauzele cele mai frecvente sau mai importante ale enervărilor noastre?  

Există destule exemple că, în situații dificile, neașteptate, neplăcute, la cozi, în aglomerații, în fața unor proceduri birocratice, persoanele venite din România se comportă mai nervos decît altele. Să fie un efect traumatic al trecutului comunist, totalitar? Să fie ceva legat de un temperament mai meridional (iată un termen care nu prea se mai folosește)? Ține, adică, de separarea dintre Est și Vest sau de cea dintre Nord și Sud? Semănăm din acest punct de vedere mai mult cu italienii și spaniolii sau mai degrabă cu cehii și polonezii? E drept, fiind situați în sud-estul Europei, putem suferi de o combinație total nefericită la acest capitol. Dar în Bulgaria oamenii or fi la fel de nervoși?

Sînt întrebări la care nu avem pretenția să răspundem nici măcar satisfăcător. Asemenea comparații sînt la fel de riscante ca generalizările. Cu toate acestea, sînt chestiuni pe care le observăm și asupra cărora încercăm să reflectăm.

O cauză a iritărilor noastre foarte dese, amplificate (cum bine știm) și de mass-media sau prin rețelele de socializare, ar putea fi și comparațiile cu ceea ce se întîmplă în țări apropiate, dar mult mai dezvoltate. Avînd foarte la îndemînă exemple din țări cu un nivel de trai foarte ridicat, cu societăți bine așezate și în care instituțiile funcționează după standarde înalte, devenim imediat conștienți și deranjați de decalajul pe care-l dorim (și ni-l închipuim) mai ușor recuperabil.

Decalaje mari există și în interiorul propriei noastre societăți, ca nivel de trai sau ca nivel de educație. Între oameni aflați pe paliere foarte diferite apar tensiuni. Bogații îi irită pe săraci, ignoranții îi irită pe cei mai învățați și viceversa, mai ales că fiecare parcă dorește tot mai mult să-și afirme specificul. Așa se face că nu doar statul sau autoritățile ne enervează, ci și ceilalți indivizi.

O româncă emigrată în Norvegia a constatat că în momentul în care a început să cîștige mai bine și să-și facă pe acolo un rost, cum se zice, vecinii au încetat să-i mai zîmbească. Nu era invidie, cum și-a închipuit inițial. Era dezaprobarea lor pentru felul în care ea își etala noile achiziții, își extindea și își amenaja casa și grădina, pentru faptul că avea mereu la poartă o mașină de la cîte o firmă care-i aducea sau îi instala ceva nou. Și, mai ales, o dezavuau pentru că se lăuda fericită în fața tuturor cu aceste lucruri. Considerau asta drept indecent. La ei discreția e o valoare încă importantă și bine înrădăcinată. De bună seamă că, printre altele, îi apără și de enervările oarecum firești, provocate de ostentație. La noi se pare că va mai trece multă apă pe Dîmbovița pînă să ajungem la asemenea concepții (dacă va fi să ajungem vreodată la ele). De altfel, sîntem și în colțul opus al continentului.