Cuie în calea ferată

O carte, un film, pentru a ajunge la public, trebuie să spună o poveste. Iar oamenii, cînd spun povești pentru alți oameni, vorbesc despre oameni. Și iată triada de aur: autor, cititor, personaj. Personajul fiind cel cu care se identifică, pe rînd, și autorul, și cititorul. Sau nu pe rînd, ci simultan. Mai bine simultan. Și unii chiar spun că ăsta ar fi secretul succesului. Unul dintre ele.

Alții spun că lucrurile sînt mai complicate, că există reguli, standarde, legi scrise sau nescrise… Știu că la cursurile de creative writing se vorbește despre plot, despre fișele personajelor, despre climax și despre „totul e bine cînd se sfîrșește cu bine”. Numai că atunci cînd vorbim despre creație, creativitate, artă, lucrurile nu mai sînt chiar atît de simple. În scris, cuvintele mai vin și cum vor ele, se mai adună în fraze și după alte criterii decît regulile scrisului, ceea ce se face și ceea ce în nici un caz nu se face. Poți să predai cît vrei dogma, regulile sfinte ale structurii și intrigii. Atunci cînd scrii o povestire, o nuvelă, un roman, cuvintele pe care le așterni tu, conform planului, pe hîrtie ajung să se împerecheze tare ciudat și dincolo de orice așteptări cu altele de care habar nu aveai cu zece minute mai devreme. Iar cînd o frază s-a scrîntit, s-a rupt, după ea vine altă frază total pe lîngă plot-ul bine fixat, apoi alta și alta, pînă cînd tu, ca autor, te trezești scriind o altă carte, care nu era a ta, dar – surpriză! – îți pare mult mai vie decît cea pe care o plănuiseși, la care munciseși luni după luni. Și ce faci atunci? Ștergi și te întorci pe drumul principal al planului bătut în cuie cînd te-ai apucat de scris? Sau mergi mai departe, tăind cu maceta o potecă prin noua „realitate”, care potecă, la momentul acela, îți pare singura cale de a ieși din pădure?

Mi s-a întîmplat cîndva să scriu o poveste despre o femeie care a trăit jumătate din viața ei într-un fotoliu. N-a putut nimeni s-o urnească de acolo. Fotoliul ăla era viața ei. Începea așa povestea: „Pe Mordelia au răzuit-o de pe fotoliu. Într-o zi, într-o bună zi, tot au făcut-o. De douăzeci de ani stătea acolo. Neclintită”. Și tot scriind despre femeia asta, a apărut în poveste bărbat-su. Personaj secundar, firește. Apoi a apărut altă femeie, pe care a iubit-o bărbat-su. Personaj și mai secundar. Ca să n-o mai lungesc, pînă la urmă femeia, personajul principal, s-a estompat, apoi a dispărut pur și simplu și tot spațiul povestirii a fost acaparat de cei doi – personajele secundare – care au devent, iată, personajele principale. Așa, pe parcurs. Fără plot, fără fișe. Doar pentru că așa au vrut ele. Doar pentru că viața lor era mult, mult mai intersantă decît a femeii de la care a început totul. Nu, nu viața lor devenise mult mai interesantă, ci relația lor. Pentru că nimic nu există în sine, așa… Nici măcar planetele nu există pur și simplu, ci în relație cu stelele în jurul cărora gravitează, iar stelele fac parte din galaxii, și tot așa.

Nici un obiect nu există dacă cineva nu îl vede și nu povestește despre el. Degeaba un personaj bate cuie în calea ferată dacă nu există cineva care să-l vadă, care să-i spună povestea. Să mergem mai departe? Să vedem cum publicul poate schimba personajul? În scris e mai greu, pentru că dacă asta se întîmplă, se întîmplă înainte de definitivarea operei, iar publicul se reduce la cititorii beta, agenți, redactori. Există însă o zonă a creației în care publicul chiar poate interfera în actul artistic: serialele TV. Pentru că existența lor se întinde în timp, pentru că ele se scriu sezon după sezon, iar felul în care se scriu poate fi influențat de succesul sezonului precedent, de charisma unui actor, de audiență etc.

De pildă, The Walking Dead avea un personaj cu un rol pasager în viziunea inițială: Daryl Dixon. Care era mai mult fratele lui Merle decît un personaj bine conturat. Numai că Norman Reedus, care a primit rolul, a avut atît de mare succes la public, încît partitura lui s-a rescris și, de la cîteva episoade, cît ar fi trebuit să existe personajul, Daryl a ajuns unul dintre personajele principale. Ba mai mult, după încheierea serialului, a avut pare și de unul dintre cele trei spin-off-uri, seriale sau miniserii, care au urmărit personajele principale (Rick și Michonne, Negan și Maggie, Daryl și Carol).

Evident că toată povestea asta cu personajele care se desprind de planul inițial, cu libertatea lor de a se dezvolta în afara planului e văzută în general ca o slăbiciune a autorului, ca o dovadă de neprofesionalism (ce-o mai fi și profesionalismul ăsta?). Cum adică o iau razna personajele? Cum adică ele au viața lor? Bouge de-aici, cum ar zice belgienii. Nu mai comentez că, de obicei, aceia care apără încremenirea personajelor în proiectul autorului sînt exact cei care susțin că nu există scris cu program zilnic și așteaptă mereu momentul în care îi pocnește inspirația pentru că – nu? –, dacă inspirație nu e, nimica mișcă.

Așa că sfatul meu pentru personajele secundare e următorul: nu vă pierdeți nădejdea, oricînd poate să apară un scriitor care nu ține seama de reguli sau unul năuc, care scrie fără plan, și să facă din voi ditamai personajele principale. Oricînd. Că scrisul, ca și viața, nu e despre cum să respectăm regulile, ci despre cum să fim noi fericiți.

Michael Haulică este scriitor.