De ce nu citesc adolescenții?

Pe cînd avea 12 ani, S. a tradus prima carte din viața ei. Un volum pentru copii, din limba engleză, publicat în ediție românescă de o editură autohtonă cunoscută. M-am bucurat că a acceptat această traducere, atît pentru exercițiul cu textul în sine, cît și pentru că îmi imaginam că apariția cărții o va ajuta să fie un pic mîndră în grupul ei, ea fiind un copil destul de timid.

Doar că S. a insistat să țină totul secret și, ca atare, a semnat cu pseudonim. „De ce?”

„Nu vreau să rîdă colegii de mine” – un răspuns neașteptat care m-a făcut să mă întreb din ce este construit hăul care ne desparte, cînd eu sînt convinsă că traducerea unei cărți este un motiv de mîndrie, iar tînăra traducătoare de 12 ani consideră fix opusul.

Acela a fost unul dintre momentele în care m-am gîndit serios, dincolo de povestea aceasta punctuală, ce mai reprezintă astăzi pentru adolescenți cartea, cititul și expunerea la povești scrise. Desigur, perspectiva mea nu poate fi una atotcuprinzătoare: mă voi referi în special la mediul urban middle-class, pe care îl mai știu, un segment demografic care este, desigur, un spectru cu multe nuanțe. Dar să zicem că încerc un numitor comun. Tot pentru a lămuri perspectiva, cred că este bine să precizez că sînt mama a doi adolescenți, dintre care unul a trecut – Slavă Domnului! – de chinul numit evaluarea națională, iar profesional mă ocup, de 21 de ani, de proiectele din sfera culturii scrise și ale educației pentru lectură.

La intersecția experiențelor de pe aceste două trasee, o să încerc să propun cîteva explicații legate de relația nu foarte veselă a adolescenților cu cărțile. Desigur că există și excepții, doar că ele nu fac statisticile... Ambii noștri copii citesc de mici, dar dragostea pentru lectură nu a fost o constantă, ci mai mult o rutină impusă exclusiv de familie, soțul meu avînd grijă să le propună listele de lectură în acord cu firile lor extrem de diferite. Au existat și momente de bucurie legate de întîlnirea cu cîte o poveste, dar lectura a rămas în general un exercițiu obligatoriu zilnic: o sursă de erudiție mai mult decît una de entertainment.

În cîteva situații punctuale, fiul nostru, o fire extrovertită, un mic histrion, a folosit asocierea cu cartea ca pe un capital simbolic – și asta doar în contexte în care publicul care-l urmărea era format din oameni maturi, iar el era mîndru să le arate cum a citit Dostoievski în clasa a șaptea, cum a trecut la Camus într-a opta și așa mai departe. În fața colegilor, nici unul dintre copii nu a vrut să fie asociat cu cărțile și lectura. De ce? Citez, aproximativ, din răspunsul fiicei mele: nimeni din jurul lor nu e interesat de așa ceva.

Cel mai recent raport publicat de Organizația Salvați Copiii – „Studiu privind utilizarea Internetului de către copii” – ne spune că publicul tînăr petrece în jur de 6-8 ore pe zi în mediul online, unde se informează, socializează și își găsește sursele de distracție. Bănuiesc că aceste date nu sînt o surpriză: s-a vorbit adesea despre cît de mult timp petrec adolescenții pe Internet și cît de mult rău produce Internetul statisticilor triste privind lectura.

Expunerea la mediul digital este adictivă, asta știm cu toții, deci e clar de ce statul pe Internet le consumă copiilor și adolescenților noștri nesănătos de mult din timpul liber. Dar unde sînt părinții în schema aceasta? Revin la grupul asupra căruia spuneam că m-am oprit eu pentru a încerca niște concluzii în acest articol: lumea părinților din mediul urban, cu o situție financiară care le permite achiziția de carte. Mă refer la acei părinți care, atunci cînd adolescenții lor erau bebeluși, erau traversați de sentimentul datoriei de a crește mici cititori: în cele mai multe familii, povestea de seară era nelipsită, fie mama, fie tatăl le citeau celor mici înainte de culcare. Știu inclusiv povești despre mame educate care s-au apucat să le citească bebelușilor încă de pe vremea cînd aceștia erau încă în burtă. Ce se întîmplă astăzi cu acești părinți, cînd au pierdut lupta, de nu mai reușesc să crească alături de ei cititori activi? Nu știu să explic, pot spune doar ce văd: o mare de părinți care, de la un punct încolo, nu se mai pricep care ar fi cele mai potrivite cărți pentru copiii lor la vîrsta adolescenței. Cum ar trebui să arate „ghidajele” pe piața cărții autohtone, ce ar trebui să facă mai bine editurile și librăriile, nu-mi dau seama, dar realitatea este că părinții se simt copleșiți în aceste alegeri pe care trebuie să le facă.

Educația, se știe, este un bun exercițiu de colaborare între familie și școală, așa că întrebarea următoare în acest exercițiu explicativ vizează școala: ce se întîmplă aici în legătură cu formarea de cititori? Am citit nenumărate articole care vorbesc despre bibliografiile școlare depășite, despre prăpastia care se află între oferta de pe piața de carte autohtonă și recomandările de lectură care vin dinspre școală.

Am vizitat și tabăra profesorilor. Nu o să insist, dar una dintre cele mai grave aspecte îl reprezintă faptul că o parte dintre profesorii de limba română nu (prea) mai citesc – nici pentru sufletul lor, nici pentru a se informa ce mai e nou în librării în zona literaturii pentru copii și tineret. În schimb, profesorii care citesc se plîng, de multe ori, că ei nu au instrumente pentru a le recomanda adolescenților cărți foarte populare de pe piața de carte: nu prea avem cronici pentru volumele din sfera aceasta, nici premii nu prea există și atunci ei se simt pur și simplu lipsiți de argumente care să le valideze alegerile.

Apropo de școală, un exemplu dramatic este chiar examenul de capacitate. Este binecunoscut faptul că la examenul de la finalul clasei a VIII-a, cel de la proba de limba română, dacă un elev îndrăznește să iasă puțin din schema cunoscută și tacit cultivată a răspunsurilor standardizate, își face singur rău: exemplele este bine să fie din lista cărților studiate în cei opt ani, iar comentariile se fac după o anumită schemă. Așa că adolescenții, pe lîngă faptul că nu prea ar avea vreme de citit în programul ultra-încărcat de meditații din școala paralelă, nu găsesc nici sensul lecturii, de vreme ce nu e nimic util aici în vederea trecerii primului examen fatal din viața lor.

Fără instituții-suport, fără profesori informați cu privire la oferta la zi de pe piața de carte, cu părinți alergați și fără instrumente care să îi ajute să facă alegeri potrivite de lectură, cu platforme digitale din ce în ce mai bine construite psihologic pentru a-i ține pe adolescenți captivi în lumea lor, cam acesta este rezultatul.

Spre deosebire de mediul rural, lipsit de lanțuri de distribuție de carte, cu biblioteci cu o ofertă de carte învechită (dacă nu de-a dreptul închise), cu mulți copii care învață în sistem simultan, cu o groază de familii cu o situație financiară dramatică, lumea peste care am așezat eu lupa în acest mic articol este cea care ar putea îmbogăți datele privind consumul de carte autohton, locul unde ar putea crește cititori activi. Doar că nu se întîmplă asta. Ceea ce se pare că avem este un „sat” întreg care împiedică apropierea adolescenților de cărți.

Oana Boca Stănescu este manager cultural și consultant în comunicare, fondatoare Headsome Communication, și mama a doi adolescenți.