De la conversație la monolog - evoluția dialogului în era tehnologiei

Dialogul, odinioară piatra de temelie a interacțiunii umane, se află astăzi la o răscruce de drumuri. În cei două mii și ceva de ani cîți au trecut de la Socrate și pînă la era digitală, schimbul dinamic de idei a fost transformat, remodelat, uneori mutilat, într-un monolog șablonard și din ce în ce mai sărac. Tehnologia, această forță implacabilă a progresului, ne-a adus mai aproape ca niciodată unii de alții, dar în același timp ne-a împins, paradoxal, spre o izolare tacită.

În Antichitate, dialogul nu era doar un mijloc de comunicare, ci un instrument al descoperirii adevărului. Mărturie stau Dialogurile lui Platon, o istorie vie a frămîntărilor și strădaniilor părinților civilizației occidentale de a înțelege lumea împreună și de a-și găsi rostul în sînul ei. Socrate nu doar vorbea; el provoca, interoga, făcea ca gîndirea să danseze pe marginea cunoașterii. Fiecare propoziție rostită era o punte spre înțelegere, o invitație spre contemplare. Schimbul de idei era viu, autentic, cuvîntul rostit avînd puterea de a modela lumi. Tot în Antichitate, dialogul s-a conturat într-o manieră decisivă ca liant al unei societăți democratice. Discuțiile publice nu erau doar forme de divertisment intelectual sau prilej de a combate plictiseala și de a afla ultimele bîrfe, ci adevărate terenuri de luptă unde se decidea viitorul comunității. Prin cuvinte, conflictele se aplanau, distanțele dintre oameni se micșorau și astfel luau naștere consensul și cooperarea, care au stat din totdeauna la temelia unei societăți sănătoase.

Apoi, pe nesimțite, odată ce societatea occidentală s-a așezat trainic și comod în modernitate, dialogul –altădată o punte vie între suflete și identități – și-a pierdut treptat rostul, subțiind astfel țesătura invizibilă care odinioară lega oamenii în comunități. Ceva esențial s-a schimbat în modul de viață al omului modern, ceva ce l-a făcut să nu mai resimtă aceeași nevoie profundă de a comunica, de a se angaja spontan în conversații sau de a polemiza cu pasiune în căutarea adevărului. Am putea spune, chiar cu riscul simplificării, că la baza acestei schimbări au stat două evenimente sociale ale căror reverberații s-au amplificat treptat și au transformat în întregime și probabil ireversibil viața noastră de zi cu zi: apariția savantului ca figură socială distinctă și descoperirea confortului ca ideal al cunoașterii. Începînd cu ceea ce ne-am obișnuit să numim, convențional, epoca modernă, dobîndirea cunoașterii nu mai este o misiune împărtășită de întreaga comunitate, ci devine apanajul savanților și specialiștilor, iar scopul ei nu mai este, ca în lumea antică, luminarea și descoperirea formulei pentru o viață bine trăită, ci, mai degrabă, asigurarea unui trai comod, a confortului și bunăstării materiale. Astfel, celălalt – străinul – încetează să mai fie o sursă de informație și noutate, un prilej de rafinare a propriilor convingeri și de corectare a filtrului prin care percepem realitatea.

Iar astăzi, fascinați și, în același timp, copleșiți de rolul principal pe care-l jucăm în propria noastră viață, am ajuns să nu mai fim dispuși să conversăm și să ne deschidem sufletul și mintea nici măcar cu cei apropiați. Rareori mai facem acest efort, poate doar pentru a alunga plictiseala sau din dorința de a fi la curent cu cele mai recente zvonuri și frivolități ale lumii. În rest, conversația autentică pare un demers prea obositor, o risipă inutilă de timp și energie. Ceilalți devin, încetul cu încetul, simple elemente de decor pe scena vieții fiecăruia dintre noi, necesare, dar lipsite de reală importanță. Singurul lucru care contează cu adevărat rămîne propria persoană și acea căutare monotonă a unei existențe cît mai confortabile care s-a transformat, fără să ne dăm seama, în scop suprem.

Tehnologia: o binecuvîntare sau un blestem?

Privind retrospectiv, putem spune că revoluția industrială a fost primul mare pas care a schimbat felul în care comunicăm și interacționăm unii cu alții. A apărut telegraful, apoi telefonul, adevărate minuni care permiteau comunicarea la distanță, dar păstrînd totuși un schimb real, un dialog veritabil. Apoi a venit secolul XX, secolul mass-media. Radioul, televiziunea, ziarele – toate au schimbat dramatic modul în care informația circula în comunitate. Brusc, interacțiunea a devenit unilaterală: o voce vorbea și milioane ascultau, fără putința de a răspunde. Așa a prins contur ideea de public – o mulțime tăcută, fără chipuri distincte, al cărei singur rol este de a asculta, de a primi mesaje. Și astfel, treptat, fără să ne dăm seama, am început să pierdem esența dialogului și, implicit, să ne îndepărtăm unii de alții. Însingurarea care s-a strecurat, inevitabil, în comunitățile occidentale odată cu promisiunea seducătoare a mass-media a adus, treptat, un val de tulburări și suferințe ale minții și sufletului, unele dintre ele aparent ireversibile – depresie, anxietate, fobii de tot felul, obsesii și melancolii fără o cauză limpede. Nu pare deloc întîmplător faptul că, tot în această perioadă, ia naștere o practică pe care, un pic mai tîrziu, o vom numi sec și distant „psihoterapie”. Odată cu ea, dialogul capătă o dimensiune explicit terapeutică – necesară, fără îndoială, dar nu neapărat benefică pentru viitorul său ca exercițiu de apropiere și comunicare autentică. Căci, odată învestit cu această funcție curativă, dialogul începe să fie perceput mai ales ca un remediu – ceva la care apelezi doar în momente de criză, nu și atunci cînd pur și simplu simți nevoia de a schimba o vorbă cu un altul, cu un străin.  

Apoi, odată cu apariția Internetului, speranța a revenit, ba chiar s-a amplificat, am ajuns să credem cu tărie în posibilitatea unei conectări totale cu celălalt. Unii dintre noi, mai entuziaști, am ajuns chiar să credem că Internetul ne oferă șansa extraordinară de a reinventa dialogul cu celălalt, de data asta un dialog deplin, fără  barierele distanței spațio-temporale, o adevărată agora digitală unde fiecare voce contează și este auzită.  Dar platformele de socializare, cu toată promisiunea lor de conexiune totală și instantanee, s-au transformat destul de repede într-un soi de camere de ecou. Pe Facebook, X, Instagram, oamenii nu mai conversează, ci proclamă și se prezintă pe sine aproape obsesiv, într-o nesfîrșită căutare a aprecierii și validării din partea celorlalți. Postăm, distribuim, comentăm rapid, dar rareori ascultăm cu adevărat. Algoritmii ne captivează și apoi ne fidelizează în bule confortabile, expunîndu-ne doar la ceea ce vrem să auzim și ne face să ne simțim bine cu noi înșine, eliminînd orice provocare, orice contradicție. Astfel, dialogul autentic se stinge încet și este înlocuit pe nesimțite de o cacofonie de monologuri care se repetă la nesfîrșit, tot mai goale, tot mai lipsite de substanță.

Paradoxul comunicării moderne

Odinioară, ne scriam scrisori pe care le păstram uneori cu sfințenie, ca pe niște relicve ale întîlnirii noastre cu ceilalți prin mijlocirea cuvintelor, ca pe niște martori tăcuți ai gîndurilor și emoțiilor împărtășite. Și ne vedeam des, căutam să construim ocazii pentru a ne întîlni și a afla unii despre alții, pentru a ne povesti întîmplări și a ne împărtăși realizări sau eșecuri. Astăzi nu ne mai scriem decît rareori scrisori, le-am înlocuit cu mesajele scurte și rapide pe care ni le-a pus la dispoziție tehnologia. Și ne vedem tot mai puțin. Ne sunăm, dar evităm contactul vizual. Ne „împărtășim viețile” online, dar ne simțim tot mai singuri. Într-un fel, comunicăm mai mult ca niciodată, dar întîlnirile reale sînt din ce în ce mai rare. Mesajele instantanee au înlocuit discuțiile față în față, iar emoticoanele au devenit substitute palide ale expresiilor reale. Am pierdut nuanțele, tonul, limbajul trupului care spune atît de multe despre ce gîndește și simte celălalt, despre subiectivitatea lui, cea cu care vrem să intrăm în contact, de fapt, atunci cînd comunicăm.  Într-un efort de a ne face auziți, am uitat să mai ascultăm. Mai recent, odată cu ascensiunea Inteligenței Artificiale, care a pătruns repede și adînc cam în toate palierele comunicării umane, am mai făcut un pas către izolarea deplină și confortabilă. Chatboții ne răspund la întrebările care ne mai bîntuie din cînd în cînd, algoritmii ne sugerează prieteni sau hobby-uri, o mașină ne anticipează gîndurile, alta ni le ordonează. Am ajuns să trăim într-o lume automatizată, o lume pe care mulți dintre noi și-o imaginau și o așteptau febril și cu multă naivitate în copilărie. Ne imaginam un viitor al comunicării rapide și fără obstacole, dar, paradoxal, tocmai în această eră a eficienței dialogul autentic a devenit o raritate. Empatia, conexiunea profundă, spontaneitatea – toate s-au estompat, pierzîndu-se sub răceala precisă a tehnologiei.

Recuperarea artei dialogului

Dar poate că nu este totul pierdut. Poate că încă mai putem redescoperi frumusețea unei conversații reale, cu oameni vii, în carne și oase. La urma urmei, nu ne împiedică nimeni și nimic să punem telefoanele deoparte, să ascultăm cu atenție, să privim oamenii în ochi. Putem încă să cultivăm dezbateri autentice cu cei de lîngă noi, să acceptăm opinii diferite de ale noastre, să ieșim din camerele noastre de ecou. Viitorul comunicării nu depinde doar de tehnologie și de ce ne va oferi ea, așa cum ne-am obișnuit să credem, ci mai degrabă de alegerile pe care le vom face. Vom permite tehnologiei să transforme în continuare dialogul într-un monolog din ce în ce mai steril și mai superficial? Sau ne vom strădui să redescoperim arta de a asculta și de a vorbi, de a construi punți către celălalt prin cuvinte? Rămîne de văzut. Dar dacă vrem să păstrăm esența umanității noastre, cred că este imperativ să ne revendicăm dreptul la dialog – în forma sa cea mai autentică, mai profundă, mai umană. Altfel, mă tem că vom continua să trăim, să ne mișcăm cu o viteză din ce în ce mai mare prin viață, așa cum am început deja să facem, dar nu vom mai fi noi înșine, ci doar niște supraviețuitori ai celor care au fost, cîndva, oameni. Mînați de obsesia performanței în fiecare ungher al vieții, vom deveni și noi, la rîndul nostru, niște mașinării eficiente, minuțioase și precise, care își împart ziua în ore de muncă și ore de relaxare/încărcare, asemeni oricărui robot care-și merită numele.

De la îmblînzirea focului pînă la Inteligența Artificială, tehnologia ne-a oferit nu doar mijloacele de a trăi mai bine și de a supraviețui într-o lume adesea ostilă, ci și puterea de a ne modela pe noi înșine – ca indivizi și ca specie. Însă această capacitate extraordinară, aparent unică în rîndul ființelor vii, vine la pachet cu o responsabilitate imensă: aceea de a decide în ce direcție ne îndreptăm. Poate că ar fi înțelept să ne oprim, măcar pentru o clipă, din goana după viitor și să reflectăm împreună la acea întrebare crucială pe care, odinioară, ne-o puneam fiecare dintre noi în pragul adolescenței: ce vrem să devenim?

Laurențiu Staicu este consilier filosofic și profesor la Universitatea din București, Facultatea de Filosofie și directorul Centrului de Cercetări în Logica, Filosofia și Istoria Științei din cadrul aceleiași universități.