Degetul mijlociu al gustului

„Să nu porți niciodată inel pe degetul mijlociu”, mi-a zis mama cîndva, în copilărie. Explicația a venit la pachet cu o strîmbătură, grăitoare pentru ea, derutantă pentru mine: „E de prost-gust”. Am ignorat-o, nu eram la vîrsta la care să mă preocupe locul inelului în estetica feminină și nici semantica prostului-gust.

Tot pe-atunci, buna Dida mă sfătuia să nu ies din casă fără pălărie și eșarfă.

În vizită la tant’ Adela, între două vîrfuri de linguriță de șerbet, primeam de la amfitrioană recomandări ca „Dragă, să îți respecți tabieturile” sau „Să nu rîzi cu gura pînă la urechi”, „Să nu fii ca o dezmățată”.

Habar n-aveam ce înseamnă tabieturi, nici alte cuvinte caraghioase pe care le folosea tant’ Adela, helbet, haram sau tulpan, nici dezmățată nu-mi era clar, dar cum semăna cu maț, nu mă interesa. Bizar era că nu mă lăsa să gesticulez cînd vorbeam, dar tant’ Adela avea tot felul de năstrușnicii, nu-mi spusese tot ea și „Să nu cumva să faci cu ochiul, că e de prost-gust”?

Oricît de grozave erau aceste femei, mă scoteau din sărite. Lasă că îmi tăiau tot cheful, dar o și dădeau înainte cu prostul-gust, fără să știe un lucru: copiii nu au organ de simț pentru acesta. Au unul pentru gustul prost, care îi ajută să evite unele alimente – de pildă, mărarul, ardeii iuți, copți sau umpluți, peștele, ienibaharul sau piperul.

Dincolo de această nedumerire mai degrabă lingvistică, multe dintre cele destinate să mă ferească de prostul-gust mi-au intrat pe-o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă, ca mai tîrziu să se întoarcă pentru a fi încălcate nemilos. Am și gesticulat, am și rîs tare, am fost în rînd cu lumea cu inel pe degetul mijlociu (și cu un vag sentiment de vină, e drept).

Cînd viața, și mai ales moartea, le-a scos pe rînd din scenă pe femeile acestea grozave, multe dintre sfaturile lor au rămas cu mine, chiar dacă vremurile, moravurile și moda s-au schimbat, iar unele convenții au fost uitate sau pierdute. Vie a rămas și expresia „prost-gust”, cu realitatea aferentă în (și) alte forme.

Nici azi nu-i știu toate înfățișările, ci doar că, adaptabil și versatil fiind, mă lasă mereu mască. În facultate, cînd Luminița m-a luat la „o discuție ca-ntre fete” și m-a sfătuit să-mi las părul și unghiile să crească ca să arăt „a fată, nu a băiat în armată”, iar eu i-am răspuns că pe mine mă încurcă unghiile lungi, mai ales la scris, îmi venea să rîd de caraghioslîcul situației: mie unghiile ei (prea) lungi mi se păreau nepotrivite, aș fi spus de prost-gust, dar... Altă dată, o prietenă mi-a povestit că mama ei o instruise să poarte întotdeauna dresuri, „că fără e de prost-gust”, și că i-a luat ani să renunțe la ele în miezul verii, dar și mai mult timp să scape de senzația inadecvării.

M-am întrebat cîte chipuri o avea prostul-gust. Să cheltuiești o avere pe cea mai mare nuntă a secolului o fi sau nu? Dar te îmbraci cu logoul firmei la vedere sau într-un specific etnic căruia nu-i aparții? Să vorbești pe un ton strigat la știri? Să cumperi la un preț astronomic o pictură care nu există, dar pe care ți-o poți imagina pe un perete gol? Să faci glume etnice cu nonșalanță sau să aduci laude unei etnii sau religii diferite de cea proprie doar pentru a-ți arăta (prea) vădit toleranța? Fiecare are o (altă) părere despre ce cade sub incidența prostului-gust, cel mai greu este să ne punem de acord. Ca pe nisipuri mișcătoare, nu știu unde se află terenul sigur, sar dintr-un loc într-altul în căutarea unui punct de sprijin. E cazul acestei expresii alcătuite din termeni familiari, frecvent utilizați, cu varii sensuri și în numeroase situații. Cîte capete, atîtea păreri.

Ar fi la mintea cocoșului să pornesc de la definițiile de dicționar ale prostului-gust, a inventaria sensurile și contextele în care a fost și este utilizată în limba română structura „prost-gust“ m-ar ajuta la orientarea în acest hățiș.

În dicționarele noastre, structura „prost-gust“ este lămurită și exemplificată prin mai multe situații, dintre care prima privește relația cu simțul estetic, iar celelalte îi arată uzul cu caracter general într-un număr mare de contexte (de tip moral și comportamental). Cu alte cuvinte, spunem despre ceva că „e de prost-gust” cînd „arată lipsa simțului estetic”, dar și cînd ceva sau cineva este „jenant, nepotrivit, penibil” sau „produce o impresie neplăcută”. Exemplificată în dicționare este „gluma de prost-gust”, lămurită prin „glumă lipsită de haz, nesărată, care poate supăra sau jigni” (în treacăt spus, mă bucură de prezența lui „nesărată” printre sinonimele contextuale și umorul involuntar al asocierii lui senzoriale). 

Deloc lipsit de interes este faptul că acestei structuri îi este specifică topica fixă a antepunerii adjectivale, spunem „(e) de prost-gust”, „prostul-gust”, dar nu și prin formulări cu postpunerea adjectivului (de care și se disociază semantic). Construcții de tipul „(e) de gust prost” sau „gustul prost” nu apar în variație liberă cu primele, ci în alte contexte și cu altă semnificație. Nu sînt imposibile, dar nici firești sau frecvente, ar apărea într-o limbă română vorbită stîngaci, arhaic sau mai puțin experimentat și ar fi înțelese în sensul lor primar, denotativ („cu gust prost” ar fi, cel mai probabil, un aliment alterat sau lipsit de savoare).

Util în discuție este și antonimul expresiei: „prostului-gust” i se opune „bunul-gust”, structură pe care dicționarele noastre o explică prin „simț estetic rafinat” , „rafinament”, „distincție, eleganță”, în contexte livrești și familiare, dar și în circumstanțieri de tipul „îmbrăcat cu ...”.

Cînd te-apuci să folosești dicționarele e bine să nu rămîi cu sensurile în aer, mi-am zis și am continuat jocul de-a explorarea lexicografică. Multe ocurențe lexicografice ale construcției „(de) prost-gust“ se găsesc la alte intrări, brizbiz, bășcălie, cabotin etc., iar acestea aduc, pe rînd, un alt detaliu important în tabloul mare al situațiilor în care se folosește „de prost-gust”. Unul după altul, exemplele adunate din definițiile altor cuvinte ajută la a pune laolaltă chipurile pe care le ia la noi prostul-gust. Am trecut prin „brizbiz” („podoabă, accesoriu decorativ de prost-gust”) „bășcălie” („glumă de prost-gust”), „cabotin” („actor sau actriță de valoare mediocră care urmărește obținerea de efecte teatrale cu mijloace facile, de prost-gust”), „găselniță” (peiorativ, „șmecherie ieftină, de prost-gust”), „giumbușluc” („faptă, atitudine, vorbă care înveselește, distrează; caraghioslîc, ghidușie, giumbuș; (peior.) glumă de prost-gust“), „împopoțona” („a găti cu multe zorzoane sau podoabe de prost-gust”), „kitsch” („termen folosit pentru a denumi pseudo-arta, arta de prost-gust, reproducere sau copiere la scară industrială a unor opere de artă, multiplicate și valorificate comercial, de proastă calitate”; „materiale stridente și substituiri tehnice, care se caracterizează prin platitudine, imitație superficială a operelor de artă și a elementelor folclorice, falsul patos, lipsa de originalitate și de profunzime, prin pervertirea cerințelor estetice”), „păpușit” („găteală ca de păpuși, găteală exagerată, de prost-gust”), „quolibet” („glumă de prost-gust, bufonerie vulgară”), „sărsam”(„element de podoabă inutil, de prost-gust”), „(marfă) de tarabă” (= „marfă a negustorilor ambulanți, marfă de prost-gust“), „trivial” (cu sens peiorativ, „vulgar, ordinar, de prost-gust”), „zorzoane” („podoabe pretențioase, de prost-gust“), „țîrfoli” („a se îmbrăca pretențios, dar de prost-gust”), „țopesc” („țopîrlănesc, de prost-gust“), „vulgar” („care arată lipsă de distincție, de educație, de rafinament; care trădează lipsă de decență, de bună-cuviință, de rușine, de moralitate; care este de prost-gust sau de proastă calitate”).

Materialul de mai sus redă contextele în care construcția „prost-gust“ și-a făcut loc în exprimarea colocvială. Face limpede că folosim „(de) prost-gust“ ca expresie a unei judecăți critice, depreciative, dar și că situațiile în care vorbitorul o utilizează sînt cele în care își manifestă dezacordul sau dezamăgirea cu privire fie la un produs, fie la un gest (vorbă/glumă); cu privire la produs, prostul-gust are în vedere receptarea sa ca produs inferior din punct de vedere estetic – pentru o categorie largă de produse, de la obiectele de artă la cele vestimentare, inclusiv accesorii, podoabe – și arată fie lipsa de autenticitate și/sau măsură, fie stridența sau prețiozitatea – cu mențiunea că „(de) prost gust“ poate intra în sinonimie cu „(de) proastă calitate“, iar cu privire la gest (vorbă/glumă), prostul-gust sancționează inadecvarea, exagerarea (în ton, patos, semantică etc.), caracterul „deplasat”, vulgar, echivalent, în genere, cu lipsa de decență, moralitate sau rușine.

Curiozitatea și răbdarea de șoarece de dicționar mi-au fost răsplătite. Nu mă mai simt pe nisipuri mișcătoare și nici că prostul-gust este ca Muma Pădurii sau ca monstrul din Loch Ness, pe care toată lumea le știe, dar nimeni nu le-a văzut. Am la îndemînă chipurile sale, fie și din cioburi de oglinzi.

Clar e și că unii îl produc și alții se revoltă și îl analizează. Că unii îl cultivă (din neștiință sau intenționat), iar alții îl ignoră cu bună știință. Cui îi este frică de prostul-gust? Mamei, bunicii Dida, lui tant’ Adela... și-or mai fi. Pînă la urmă, fericiți cei pe care nu-i vizitează stafia lui. Dacă nu știi că există, nici nu te supără. Oricum, el trăiește bine (mersi) camuflat în originalitate sau excentricitate, la umbra faimei și sub umbrela libertății de expresie. 

Ca să-i faci față ai nevoie de un instrumentar adecvat (ochiul privitorului, limba dulce, urechea deschisă bine), de o gestică pe măsură, ca să nu-ți rămînă în gît și să nu te calce pe coadă sau pe bătături, dar și de rezistență și eschivă, ca să nu-ți explodeze în față sau să te ia pe sus. Un fel de „stai chill“, cum zice o vorbă auzită în tîrg.

Uneori funcționează una mai veche, antonpannescă: „Dacă nema putirința, geaba chichirez gîlceavă“. Se ia cu apă, să nu lase un gust amar.

Ohara Donovetsky este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române cînd ești departe și ți-e dor, Editura Corint, 2021.