Despre ordine, sens și superputeri

Bună ziua, aveți două minute să discutăm despre domnul și stăpînul nostru, Conținutul? Da, știu, e un dumnezeu mai mic și mai puțin pretențios, care vine el la tine, care insistă, care se vrea pătruns și înțeles, dar asta e, vremurile s-au schimbat, raporturile de putere se schimbă și ele, relațiile cu zeitatea sînt atinse, la rîndul lor, de informal.

Dacă ar fi să îl credem pe Luciano Floridi, un etician al digitalului, „conținutul” este format din date bine organizate (adică respectînd o anumită sintaxă, un sistem de ordonare) și cu sens (adică beneficiind de o anumită semantică).

(Este poate locul aici să deschidem o paranteză didactică. Facem distincția între patru niveluri ontologice. La bază sînt datele, acele entități brute, culese empiric și care stau de-a valma, organizate, poate, dar fără înțeles prin ele însele. O treaptă mai sus stă informația – forma organizată și semantizată prin interpretare a datelor. Încă și mai sus se află cunoașterea, pătrunderea sensului informației prin exercițiu intelectual. Iar în vîrf de tot este înțelepciunea, capacitatea de a folosi cunoașterea întru folosul omului. Închidem paranteza.)

În acest sistem de clasificare, „conținutul” ar fi deci „informație”. „Creatorul de conținut” este cel care, cu datele la îndemînă, le organizează într-un anume fel și le oferă o semnificație. Atunci cînd consumăm (horribile dictu) un „conținut” mediatic, ne asumăm, fie și pentru scurt timp, sintaxa și semantica creatorului. Știu că sună mai complicat decît a citi un blog, a da un like sau a naviga pe o platformă socială, dar asta e dura realitate: orice act de lectură (și insist asupra faptului că „lectura” e mai mult decît citirea unor semne grafice) este un act de supunere în fața autorului. Balanța este ținută în echilibru de faptul că, iată, toți sîntem creatori, toți avem puterea de a ordona și interpreta, de a crea artefacte, fie ele și virtuale, care ne sînt proprii și irepetabile. Așa merge informația mai departe: supunînd pe alții și supunîndu-ne altora.

Pînă nu cu mulți ani în urmă, vorbeam de conținut doar în contextul media profesioniste, de la care așteptam, în principal, informații, divertisment și, într-o măsură mică sau încă și mai mică, educație. Creatorul de conținut era, în acele vremi deja amurgind, jurnalistul (cu multiplele sale fețe indistincte: reporterul, editorul, cameramanul, editorul video etc.). Avea acesta acces privilegiat la date: prin natura meseriei sale putea ajunge, cu „mandat public”, adică de la noi, în apropierea cercurilor Puterii, să culeagă de la aceia date și să ni le aducă, ordonate și cu sens. Mai avea un set de reguli profesionale – fie prevăzute prin lege, fie liber asumate – care îi confereau un soi de superputere: aceea de a învesti informația nu doar cu ordine și sens, ci și cu credibilitate.

Apariția mass-media online, în special a platformelor sociale, a deschis tribuna publică oricui cu un dispozitiv și o conexiune la Internet. Dispozitivul poate fi oricît de puțin sofisticat – un telefon mobil, să zicem (ei, și aici e o poveste, că mobilele noastre de azi sînt mai sofisticate decît rachetele spațiale din anii ’60). Harul „creației de conținut” s-a multiplicat și s-a răspîndit și a ajuns la vîrful degetelor noastre. Am primit puterea de a face, fără a primi neapărat și cunoașterea de a ști cum. Așa încît nu doar simplitatea dispozitivelor ne stimulează azi, ci și încrederea că știm să facem la fel de bine, dacă nu cumva chiar mai bine, decît profesioniștii privilegiați de pînă mai ieri. Vocile publice și ofertele de filtre personale de ordine și semnificație s-au înmulțit. Locul jurnalistului care încerca, după putirință, să te convingă a fost luat de personaje care încearcă să te seducă. Argumentele au fost umbrite de artificii. Și conținutul, cît și cum era, este azi dominat de formă, care se adresează (și) unor alte mecanisme decît cele ale rațiunii. Și dacă, pînă în anii din urmă, consumul de „conținut” era un recurs la o autoritate epistemică (da, știu, cînd vorbim despre jurnaliști este ultimul termen la care ne-am gîndi!), azi el este un concurs de notorietate, o pliere pe modelele de succes pe care ni le-am format doar noi știm cum: bogăție, putere, frumusețe fizică, sex-appeal, om simplu care le spune verde, celebritate, verbozitate, umor gros, vorbă buruienoasă, Gică-Contra... Vorbim azi cu relaxare despre „influenseri” (chiar și naturalizarea termenului în limba română este un semn al vremurilor), acceptînd mioritic că asta e, soarta ne este pecetluită, vin influențele peste noi, și cum vin așa o să și treacă, așa a fost dintotdeauna, am înfruntat noi lifta păgînă, lăcustele și perfidia lumii, vom trece și prin asta.

Cu asta sînt de acord. Lucrurile nu sînt nici „de bine”, nici „de rău”, ci sînt așa cum sînt, se întîmplă, se petrec în jurul nostru. Dar, în locul jurnalistului român, n-aș fi renunțat cu ușurință la superputerea mea, aceea de a face lucrurile credibile, nu doar agreabile. Aceea de a spune adevăruri incomode, de a ataca teme nepopulare, de a scoate consumatorul de conținut din zona lui de confort.

Dar nici consumatorul acesta nu este total lipsit de putere. Orice act de clasificare – inclusiv acela de a ordona și semantiza datele – este un act de putere. Consumatorul are și el puterea de se opune acestei puteri: poate pune la îndoială oferta creatorului de conținut, îi poate pune întrebări, îi poate vorbi la fel de incomod și abraziv. Sau puterea de a-l ignora, fapt încă și mai abraziv. Deci, aveți două minute să vorbim, sau măcar să gîndim, despre domnul și stăpînul nostru, Spiritul Critic?

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.