Despre tiktokabilitatea* prezidențiabililor

17 mai 1990. Dezbaterea finală între Iliescu, Câmpeanu și Rațiu durează aproape trei ore. În ciuda tensiunilor din stradă, se discută civilizat, aproape relaxat, fără atacuri la persoană, teme consistente. Ion Rațiu: „Exista odată un neam şi avea credința că dacă unul dintre ai lor întîlneşte un zeu și îl ucide, atunci neamul lui va avea fericire veșnică, va fi nemuritor. Și atunci oamenii aceștia, toți, s-au pus la pîndă și unul dintre ei a întîlnit un zeu și l-a rănit de moarte. Dar, curios, s-a dus la zeu ca să știe cine este și el i-a spus: Sînt, am fost zeul viitorului. Zeul viitorului este democrația, fără ea nu facem nimic. Să avem multă grijă ca acum, la aceste alegeri, să nu-l omorîm pe acest zeu”. Prea abscons, nu s-a înțeles. 1992. Nu au loc dezbateri televizate. Sînt înlocuite cu niște schimburi indirecte de replici, lipsa de experiență a lui Constantinescu își spune cuvîntul, Iliescu cîștigă. 1996. Constantinescu își scoate teatral (regia Ion Caramitru) ochelarii: „Domnule Iliescu, credeți în Dumnezeu?”. Cam joasă mira, după gustul meu, dar eficient. 2000. În turul al doilea s-au calificat Ion Iliescu și, spre stupoarea generală, Vadim Tudor. Dezbaterea finală nu a avut loc, fiind refuzată de Iliescu. 2004. Băsescu împotriva fostului său vecin de bloc, Năstase: „Măi, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns pînă la urmă să aleagă între doi foști comuniști?”. 2009. Băsescu contra Geoană: „Azi-noapte v-a plăcut cu Vântu?” – lovitură mortală, pe fond de flăcări violet. 2014. O dezbatere ciudată, la Realitatea TV. Dottore Ponta e miștocar și agresiv, Iohannis insistă asupra corupției din PSD și cîștigă alegerile datorită votului diasporei (care nu se uitase la televizor). 2019. Iohannis refuză dezbaterea cu Dăncilă, ignorînd astfel două milioane de cetățeni care votaseră în primul tur candidata PSD. De fapt, nota comună a mandatelor acestuia avea să fi refuzul dezbaterii.

Nu știu dacă anul acesta va avea loc o confruntare televizată între candidații la președinție, probabil nu, lumea va fi ocupată cu Ziua Națională și potrivirea cheilor de verificare a numărătorii voturilor de la parlamentare. Cert e că, dacă mă uit la tendințe, nivelul dezbaterilor dintre politicienii noștri pare că se îndreaptă spre subiectele derizorii. Parcă, pe măsură ce ne confruntăm cu probleme mai grave (ascensiunea extremismelor, amenințările la adresa păcii, accentuarea distanțelor dintre bogați și săraci, degradarea mediului etc.), politicienii se perfecționează în glumițe ieftine, whataboutism (termenul academic pentru „ba pe-a mă-tii”), fandări. O explicație ar putea sta (dar nu stă) în primatul imaginii asupra textului. „O imagine face cît o mie de cuvinte”, dar ideile cu miez au nevoie de înlănțuiri de cuvinte. Imaginea își arată eficiența în raport cu cuvîntul atunci cînd ai de transmis emoții. Iar ceea ce aduce oamenii la urne nu sînt ideile, ci emoțiile (mai ales cele negative).

E drept, televiziunea are din ce în ce mai puțină influență, mai ales asupra publicului tînăr. Numai că tinerii nici nu prea votează, dacă ne uităm la ultimele alegeri (la locale, proporția votanților tineri în totalul populației rezidente a fost de 49%, pe cînd dintre cei de 55-64 de ani au votat 71%). Cu alte cuvinte, în ciuda declinului, televiziunea rămîne un instrument bun pentru adunat voturi.

M-am uitat la cum au „acoperit” televiziunile centrale campania electorală a alegerilor din iunie. Scriau pe burtieră „Studio electoral”, altfel nu aveau voie să invite politicieni. Chemau un candidat de la partidul A pentru primăria din orașul X, altul de la partidul B pentru consiliul județului Y și unul plasat pe loc neeligibil în lista partidului C pentru europarlamentare. Subiectul discuției era un popă care făcuse chestii rușinoase cu o enoriașă. Sigur, televiziunile comerciale au nevoie de rating (cele publice sînt în adormire). Audiența se face mai ușor cînd politicienii invitați se miștocăresc reciproc decît dacă ar discuta așezat despre, să zicem, soluțiile alternative pentru descongestionarea traficului sau strategiile de adaptare la schimbările climatice. Cînd te uiți la aleșii noștri ai zice că grobianismul vinde. Bine, ar mai fi vorba și despre niște bani (mulți) scurși dinspre subvenția de stat pentru partide către trusturile de presă. Cînd o televiziune e plătită de mai toate partidele, trebuie găsite formate de emisiuni care să nu deranjeze nici unul dintre clienți.

Pe de altă parte, în plină campanie pentru alegerile prezidențiale (oficial nu, practic da), n-am reușit să înțeleg, de la nici unul dintre candidații prezidențiali, care sînt motivele pentru care ar trebui să-l votăm. Unul se mîndrește că e normal. Altul declină ce a învățat la militărie – servește patria gătind saramură de pui. O doamnă e extrem de simpatică și cam atît. Fostul președinte al PSD se laudă că e independent. A, și mai vine și cel cu casele de 30.000 de euro – singura ofertă electorală concretă, mai potrivită unui dezvoltator imobiliar decît unui prezidențiabil. Televiziunile se fac că-i cheamă la dezbateri, dar parcă fără tragere de inimă. Ei zic că da, numai că nu în formatul acela, nu la ora aceea, nu cu moderatorul acela... Pînă atunci, se preferă interviurile complezente, despre cum a fost la Bac, despre cățelușă, cum e mîncarea de fasole... Pentru a afla mai multe, uneori sînt intervievate soțiile.

Așa, ușor-ușor, prăpastia dintre alegători și politicieni se adîncește. Nici politicienii nu se grăbesc să le vorbească oamenilor despre lucrurile care-i apasă, nici cetățenii nu se ostenesc la vot. Zeul democrației, despre care vorbea Rațiu se simte tot mai însingurat.

* Să-mi fie iertat, dar dacă s-a patentat „instagramabil”, vin și eu cu tiktokabilitate.

Mircea Kivu este sociolog.