Dreptul natural, imprecis și decisiv

Ni se întîmplă de multe ori să simțim că aplicarea legii produce o nedreptate. Să ne amintim legile juridice aplicate în sistemul totalitar comunist de la noi. Cîtă flagrantă nedreptate în legile care au confiscat proprietățile private, în legile care interziceau culte religioase (cazul greco-catolic) sau în legile care trimiteau oameni la închisoare pentru că erau homosexuali! Nimeni, bănuiesc, nu poate argumenta că asemenea legi au fost drepte. Și totuși, au fost legi juridice și au operat într-un domeniu care, în general, se cheamă Justiție și zice(a) că face dreptate. Atunci, ca și acum. Dar să lăsăm dictatura și să ne gîndim la exemplele de nedreptate din zilele noastre, înfăptuite cu legea în mînă, sub auspiciile statului de drept. Cum vi se par deciziile Justiției care lasă titlul de doctor unui plagiator clar dovedit? Dar deciziile în cazul acelui băiat de bani gata care a condus bolidul drogat și beat cu 160 km/oră, a intrat pe roșu în intersecție, a dat peste un nenorocit oarecare și l-a ucis, apoi a fost imediat dus în Italia într-un sanatoriu, nu a dat niciodată ochii cu vreun anchetator sau judecător și acum, după ani de zile de la condamnarea sa în lipsă, Justiția îl spală, încet-încet? Dar cum vi se par deciziile Justiției prin care judecătorii se pronunță direct asupra propriilor pensii, salarii și indemnizații? Nu am nici o îndoială că asemenea decizii rezultă din aplicarea legii, dar ceea ce simțim cu toții nu este bucuria că legea se aplică, ci revolta că judecătorii au decis nedrept. Nu doar legile pot fi nedrepte, dar și aplicarea legilor drepte poate genera nedreptate și, cînd dăm peste cîte un asemenea caz, verbalizăm frustrarea spunînd „Nu se poate așa ceva!” sau „E incredibil!”.

Ei bine, orice om care dă cu ochii de ceea ce el consideră nedrept simte același lucru. V-ați gîndit vreodată care este resortul acelei stări de frustrare specifică întîlnirii cu nedreptatea? S-ar zice că, în fiecare dintre noi, este sădit un fel de simț, bun, al dreptății. Ceva ca un fel de nevoie – avem nevoie ca lucrurile să fie drepte în jurul nostru, chiar dacă nu sîntem adesea de acord unii cu ceilalți asupra dreptății și nedreptății. Dreptatea este o valoare pe care o împărtășim cu toții. Sigur că ceea ce pare unuia drept poate părea nedrept altuia, dar, în anumite cazuri, precum cele enumerate de mine mai sus, se poate vorbi despre o cvasiunanimitate – indiferent de sensibilități, credințe sau opțiuni, e imposibil să spui că decizia de a lăsa plagiatorul dovedit cu titlul de doctor este dreaptă, la fel cum e imposibil să spui că naționalizările comuniste au fost drepte oricît vor fi fost ele de legale.

S-a spus că există un set de reguli profunde ale lumii – cele pe care le exprimă sentimentele noastre de satisfacție sau insatisfacție cînd spunem că s-a făcut dreptate sau nedreptate. Reguli greu de cunoscut sau poate chiar imposibil de cunoscut, dar care e evident că lucrează în străfundul lumii, din moment ce toți simțim dreptatea și nedreptatea chiar dacă nu cădem de acord cînd e una, cînd e cealaltă. Dar reperele dreptății și nedreptății există în noi și ne determină acțiunile și opțiunile cu maximă certitudine, așa cum nu prea putem avea o certitudine cu privire la conținutul acestor repere. Acestor reguli, pe cît de puternice (ordonează întreaga fire), pe atît de indicibile li s-a spus „drept natural”. Iar legilor scrise, legilor edictate de stat și aflate în vigoare, li s-a spus „drept pozitiv“ (nu că cel natural ar fi negativ; „pozitiv”, aici, vine de la lex posita, ius positum – adică legea/dreptul pus, dat de cineva, stabilit prin convenție). Dreptul natural nu este dat de oameni, deși toți îl poartă în ei; dreptul pozitiv este cel formulat de oameni, conform voinței lor.

Încă de cînd s-a făcut această distincție care, într-o formă sau alta, e veche de cînd dreptul, s-a putut spune totul, clar, despre dreptul pozitiv, dar despre dreptul natural s-au spus numai generalități speculative. De altfel, dificultatea de a spune cert că o anumită regulă este sau nu de drept natural i-a îndemnat pe mulți juriști să spună că acest gen de drept, de fapt, nici nu există sau, dacă există, nu e treaba lor să se ocupe de el, ci e treaba filozofilor sau a teologilor. Pentru unii, dreptul natural echivalează cu morala, pentru alții, cu regulile pe care Dumnezeu și-a întemeiat Creația. Unii spun că regulile de drept natural se pot deduce și explora rațional, ba chiar sînt de natură rațională, alții spun că sînt misterioase și lucrează în adîncuri greu sondabile. Interesantă și producătoare de vastă literatură (nu doar juridică) este relația dintre dreptul natural și dreptul pozitiv. S-a spus că dreptul natural trebuie să aibă un corespondent în dreptul pozitiv, că funcționează ca un fel supraregulator al dreptului pozitiv. De acord, legile juridice sînt făcute de oameni și exprimă voința lor, dar această voință nu poate fi cu totul arbitrară; ceva mai important decît voința trebuie să disciplineze voința.

Și tocmai acest timp al nostru, pragmatic, științific, rațional și liber, este juridic dominat de victoria în veac a dreptului natural. Adevărată religie juridică în vremea dreptului complet laicizat, bază a civilizației noastre, inclusiv a Uniunii Europene și a întregii legislații românești azi în vigoare, este dreptul drepturilor fundamentale ale omului. Or, ideea esențială a întregii arhitecturi (cam rococo după gustul meu, dar nu asta contează) a drepturilor fundamentale ale omului este că toți oamenii, absolut toți, de oriunde și de oricînd, dețin anumite drepturi inalienabile prin simplul fapt că există ca oameni. Nu pentru că cineva le-a acordat, nu pentru că vreun „contract” atotcuprinzător a fost încheiat undeva, cîndva, nu pentru că o revoluție care postula acest gînd a învins. Drepturile fundamentale ale omului există odată cu viața omenească, sînt aproape biologice. De aceea sînt, iată, drepturi naturale. Cine ar fi crezut că dreptul natural va determina decisiv dreptul pozitiv tocmai acum, cînd rațiunea e regină și științele rațiunii, de la logică și matematică la psihologie și neuroștiințe, au atins culmea prestigiului, a autorității și au canalizat toate speranțele?