Dulce-amară ignoranță

Progresul înseamnă deopotrivă acumularea și rafinarea ignoranței și a rudelor ei: nesiguranța, confuzia, uitarea, negarea, dezinformarea. Un istoric al științelor, Robert Proctor, afirma undeva că traversăm „epoca de aur a ignoranței”.

În trecut, ignoranța era, în mare parte, efectul educației precare, al prea puținelor informații care fie nu circulau liber, fie erau filtrate de diversele instanțe ale Puterii ce limita cunoașterea pe scară largă. De multe ori, cunoașterea era consemnată exclusiv în manuscrise, ascunsă și protejată, în general pentru că era respinsă de autoritățile bisericești sau de stat. De-a lungul Istoriei, Religia și Politicul au fost marile adversare ale cunoașterii sau, dacă preferați, marile generatoare de ignoranță.

Paradoxul de azi este că problema ignoranței e taman informația excesivă, adică accesibilă oricînd și oricui, pe orice subiect, din orice domeniu. Existăm și trăim într-o epocă în care vastitatea și diversitatea informației nedumerește, copleșește, amorțește curiozitatea/nevoia.  Astăzi sîntem, cei mai mulți dintre noi, și cel mai adesea, incapabili să alegem ce ne face trebuință, o situație numită de specialiști „pană de filtrare”. În introducerea la Istoria ignoranței (Editura Baroque Books & Arts, 2024), Peter Burke, istoric al culturii de la Cambridge, spune că actuala epocă a informațiilor „permite răspîndirea ignoranței la fel de mult ca răspîndirea cunoașterii” și citează pe cineva care remarcă faptul că cea mai răspîndită dintre realizările secolului XX este descoperirea ignoranței. Descoperirea ignoranței ca fiind nenecesară vieții și fericirii.

Așadar, dacă acceptăm definiția de dicționar a ignoranței (absența ori privarea de cunoaștere), atunci putem spune că astăzi mai degrabă ne privăm singuri de cunoaștere, iar asta din rațiuni multiple: din oboseală și comoditate, din lipsa timpului și chiar – sau mai ales – a voinței. E mult mai la îndemînă și mai satisfăcător să preluăm mostre de cunoaștere ori cunoaștere gata ambalată, prefăcută sau prefabricată, deseori alterată și falsificată. E mult mai la îndemînă și mai satisfăcător să respingem cunoașterea pînă la capăt. Cunoașterea ne încurcă, ne contrazice, ne face vulnerabili.

Cu un efort rezonabil de documentare și înțelegere am putea afla mai multe despre cum funcționează, spre exemplu, micile obiecte fără de care nu ne mai putem duce zilele – telefoanele mobile (cea mai răspîndită, cea mai utilă, cea mai personală și totodată cea mai necunoscută/misterioasă invenție din viața omenirii la acest moment), am putea afla totul despre aselenizare, despre vaccinuri, despre creier, despre fumat, despre 5G, despre natură și schimbările climatice, despre Holocaust și alte genocide, despre conflictele militare, despre diverse cauze, situații, evenimente etc. Prin urmare, ignoranța noastră benevolă, accidentală, parțială, temporară, colectivă și/sau individuală acoperă toate domeniile: ignorăm istoria/trecutul, ignorăm educația/cultura/artele, ignorăm știința/tehnologia, ignorăm natura/clima, ignorăm geografia/lumea/cosmosul.

Luăm, într-un mod riscant, aproapte totul de bun și de-a gata. În fond, ignoranța e confortabilă, aduce dacă nu fericire, atunci măcar bucurie sau doar liniște. Mulți filozofi și oameni de știință, de la Iluminism încoace, au remarcat (unii au și susținut) efectul benefic al ignoranței. S-a vorbit despre virtuțile ignoranței, despre puterea ei, despre invincibilitatea ei, despre creativitatea ei, despre foloasele ei multiple. Filozoful-naturalist Henry David Thoreau plănuia chiar să întemeieze o Societate pentru Răspîndirea Ignoranței Utile.

În Dosarul de față – care are o extensie în pagina 22 – am încercat să abordăm, timid și parțial, chestiunea ignoranței și a fațetelor ei în mijlocul cărora trăim, gîndim și acționăm. Mereu cu gîndul la vorbele lui Mark Twain: „Sîntem cu toții ignoranți, dar nu pe aceleași teme“. (Marius Chivu)