„Dumnezeu sʼa arătat în Oltenia noastră...”

Părea teatru TV și nu mă dumiream de ce e în miezul zilei. Mai tîrziu, am aflat de „Mircea, te prezint și tu spui, arăți... că lucrezi!”. Auzind că apa de la robinet e otrăvită, bătrînii din bloc m-au luat la goană spre cișmea. La jumatea drumului a zis unul: „Bă, daʼ proști sîntém! Păʼ cum o să fie otrăvită, că nu curgea deloc?”. Cînd ne-am întors cu bidoanele pline, se anunța că e potabilă. „Păʼ cum o să fie bună, așa ruginită?”. Pînă la „Ați mințit poporul cu televizorul!” mai era. Încă fîsîia laserul de pîrlit tancuri rusești și, la Craiova, băuneau rachete care doborau elicoptere. N-a rămas nici o șaibă din ele, parcă le-a înghițit glia oltenească.

Eram deja călit bine cînd a început să se vorbească de fake news. Nu știu să explic de ce chiar scornirea unui concept nou și, mai ales, rostogolirea lui au ceva fake. Practicile sînt vechi. N-are rost s-o luăm din vremea dacilor, care or fi ținut cîș capul de lup, ca să-i fenteze pe romani cu șuierul, dar, pentru Evul Mediu, ne putem uita prin cartea istoricului Ovidiu Cristea, Puterea cuvintelor. Știri și război în sec. XV-XVI (2014).

Dacă e să zic cumva, prefer mai nuanțatul bullshit, în care simt cuprinse minciuna, gargara (vorbe aiurea) și vrăjeala – cea mai complexă, căci poate baleia de la minciună poleită la adevăr curat, pervertit prin simpla rostire. Iată de ce, de cîte ori (rar) mi se spune că sînt băiat deștept, mă simt luat de prost!

Dincolo de concepte, preferata mea istorică (?) e din amintirile lui Gh. Jurgea-Negrilești: „Oamenii Palatului au lansat zvonul că Cezar Petrescu era în dizgrație. Atunci, cămătarii din București, din Dudești, s-au grăbit să vîndă polițele lui Cezar cu mari reduceri”.

Carol II („admirabil comediant... cunoștea bine șmecheria românească”, ar fi zis Gh. Brătianu) și-a scăpat prietenul de datorii, dar i le-a reținut din drepturile de autor la valoarea nominală. Caz-școală, însă nu el mă interesează.

Memorialistul a făcut o comedie a interbelicului românesc, drapîndu-i în anecdote partea sinistră. Știm că a fost legionar, unul atipic, am zice, căci istețimea și jovialitatea nu par compatibile cu radicalizarea. E mai complicat. Începusem s-o intuiesc de la bătrînii mei olteni, hîtri și sceptici, greu de dus cu vorba, dar trecuți prin cămașa verde, care le lăsase ceva urme, cel puțin retorice. Prostirea lor mă intrigă mai mult decît a intelectualilor. Cum s-o fi întîmplat?

Cezar Petrescu scria, în Romanul lui Eminescu, că, la București, „sufletul poetului” a fost „rănit” de „răcnetul oltenilor lăudîndu-și zachia și pepenachii”. E aici o prejudecată etnicistă, a precupețului musai oltean (ca și a negustorului/cămătarului evreu ori a lăutarului țigan) și, probabil, o realitate a precupețului tulburător al liniștii publice, de care s-a tot vorbit pînă tîrziu. E și o vrăjeală literară, căci nu știm ca Eminescu să fi avut ceva contra oltenilor, dimpotrivă. Rîca lui era pe evrei, care „azi [1879] se încuibă în vatra harnicilor olteni...”. Și, dacă „au prins rădăcini chiar în Craiova, în țara Oltului, unde locuiesc cei mai harnici și mai strîngători români”, vă dați seama... E începutul retoricii „pînă și Oltenia e în primejdie”, practicată apoi mai ales de Iorga & Neamul românesc, fără succes la public.

Prietenului Creangă i se atribuie originea unui discurs paralel, al olteanului salvator, singurul presupus capabil a „româniza” comerțul.

El ar fi scris manifestul „Olteni la Iași“: „Sînt olteni, scăparea noastră, / Bucurați-vă, ieșeni, / Voi cu inima creștină, / Cumpărați de la olteni” și „nici un ac de la jidani”. A existat și o încercare eșuată de colonizare comercială (1882-1884), despre care a scris istoricul Mihai Chiper. Nu mai zic de povestea lui Argetoianu că, în 1917, prezența oltenilor la Iași i-ar fi aruncat pe evrei în mizerie, provocînd tifosul.

Discursurile astea s-au auzit, amestecate, pe la mijlocul interbelicului, cînd Codreanu a prins avînt politic. De la început (1927), Pămîntul strămoșesc avertiza că, deși zonele din sud nu erau „copleșite” de evrei, „începutul se vede și în ele”. Se știe că primul vehicul al extremismului au fost studenții, care au dus acasă ideile din centrele universitare. La congresul studențesc din 1929, s-a strigat: „Trebuie să începem, dar, românizarea orașelor. Pînă și aci, în Craiova, metropola elementului românesc, evreii și-au făcut cuib”. Aveau sprijin și printre profesori. Întrebîndu-se de unde „va porni inițiativa care să asigure biruința elementului românesc”, Simion Mehedinți răspundea „cu convingere de geograf și etnograf”: din Oltenia.

Dar treaba mergea greu. Antisemitismul nu prindea, pentru că în zonă erau puțini evrei (0,2%), iar cei cu prăvălii în buricul Craiovei (în total, sub 3,5%) nu păreau să jeneze pe cineva. O încercare de „boicot” sub sloganul „Nici-un ac de la jidovii venetici!” (1933) n-a convins pe nimeni. „Cum puteam eu, oltean aprig în materie economică... să-i invidiez pe evrei sau să-mi fie frică de ei?”, avea să se întrebe Petre Pandrea. Peste ani, cînd locul ajunsese bazar de turcisme, bătrînii erau nostalgici... Puținii legionari de la început recunoșteau că li se spunea: „Noi n-avem străini, poporul Oltean nu simte ștreangul jidovesc și mișcarea aceasta n-are ce căuta la noi”.

Și mai era ceva, paradoxal: tocmai presupusele trăsături care i-ar fi făcut „salvatori” – presupuse și evreilor (vezi Andrei Oișteanu) – îi făceau pe olteni insensibili la febra naționalist-mistică: „Oltenii sînt prea materialiști, negustoroși, și deci improprii unei însuflețiri sincere mai ales cînd nu văd un folos material imediat”. Sau, vorba lui Cioran, oltenii erau „cei mai săraci în viață religioasă”.

S-a rezolvat cu Petrache Lupu de la Maglavit, ciobanul care zicea că l-a văzut pe Dumnezeu, și cu „minunile” care au urmat acolo și aiurea. Deodată, religiozitate pe toate ulițele! Creat de ziarele de vară (1935), fenomenul a fost mană pentru extrema-dreapta, care l-a folosit abil, parcă ascultîndu-l pe Cioran („psihoza Maglavitului trebuie convertită și exploatată”), direct, dar mai ales indirect, prin biserică. PS Vartolomeu al Rîmnicului, legionar pe față și administrator afacerii Maglavit, le-a interzis preoților olteni politica de partid, cerîndu-le, în schimb, „politică națională”. „Dumnezeu sʼa arătat în Oltenia noastră, unde lupta de reînviere și reînnoire a moravurilor a început...”, intona el. Au vorbit unii de „jalnică fantezie”, „speculațiuni de bîlci pentru orbirea unui popor”, „exploatarea șarlatanească a credulității populare”, de riscurile sanitare ale pelerinajelor etc. „Infamii”, „agenți de confuzie și provocare iudaică”, s-a ripostat. Cred că O.J. Schmitt avea dreptate: „Fără Maglavit nu se poate înțelege redresarea rapidă a lui Codreanu”. În Oltenia, fără „minune”, n-avea nici o șansă să se ridice. Însă doar „minunea” nu putea aduce voturi – în ciuda vrăjelii antipolitice, de voturi era vorba – și Oltenia avea multe.

E greu să mobilizezi pentru ceva, chiar concret. E mai ușor contra cuiva, chiar invizibil. Cam odată cu Maglavitul s-a pornit și ofensiva informațională asupra Olteniei, „leagănul românismului”, „cea dintîi... pavăză pentru românizarea României”, menită să promoveze „naționalismul economic” (M. Manoilescu). „Oltenia să dea tonul”, se cerea. Dar cum să-i salveze oltenii pe alții, cînd ei înșiși erau în pericol? Codreanu scria (1935): „De 10 ani au pătruns în Oltenia... sub protecția politicienilor români, care, bine plătiți, se fac că nu există o problemă jidănească”. Apropo, și restricționarea comerțului oltenilor din București era considerată manevră evreiască, deși chiar unii naționaliști recunoșteau o chestiune de igienă și liniște publică: „Nici țiganii, cît sînt ei de țigani nu umblă în halul ăsta... Și vă’njură oamenii pe care i-ați înnebunit cu chiotele voastre... E îngrozitor!” (N. Crevedia). Mi se pare de reținut că, deși zicea „de 10 ani”, Codreanu îl cita pe Eminescu, care se plînsese de același lucru în urmă cu 50 de ani. E o disonanță des întîlnită în discursul politic: dorința de a arăta noutatea și, în același timp, vechimea unei probleme.

A început o campanie în ziarele de dreapta, în frunte cu pan-naționalista Porunca Vremii – „foaie antisemită bună”, zicea Codreanu, dar în care „multe lucruri... ni se par dictate din cabinetul Ministerului de Interne”. Dictate, nedictate, conveneau. Mai tîrziu, s-a alăturat Buna Vestire, care dădea vești rele. Oltenia, „cea mai românească parte a României”, a început să apară constant ca ultimă redută, aproape căzută. „Și Oltenia a fost invadată de lăcustele galițiene. Urmașii pandurilor... îngenuncheați de lifta jidovească.” „Dacă și în Oltenia s-a încuibat pecinginea jidovească, vă puteți da seama ce este în restul țării. Și dacă și rezistența tradițională a oltenilor a fost înfrîntă...” Cum recensămîntul nu susținea catastrofismul, era contestat cu „argumente științifice”. Evreii ar fi fost mult mai numeroși, dar „Kahalul” le-ar fi cerut să se camufleze. În țară, de peste două ori, iar în Oltenia, „considerată bastionul intransigenții noastre naționale”, de zece ori mai mulți decît oficial, în Craiova ajungînd la 20%. Propaganda pentru olteni îmbina gîdilarea orgoliului cu sperietura, cît să stîrnească ambiția. Cum rămîne cu „năzdrăvanii cu douăzeci și patru de măsele care nu iartă picior de liftă păgînă”?

Nu se știa de trolli, dar patrioți din teritoriu trimiteau mesaje disperat-ațîțătoare. „Cetatea banilor”, zicea unul, era „un imens tîrg de jidovi”. Un „vestit sat oltenesc”, Filiași, era „căptușit de ploșnița comunismului jidănesc”. Tîrgu Jiu, Caracal ș.a., la fel! Un loc special avea Vîlcea, fieful lui Radu Gyr, unde găsim un mic Cioran local, Gabriel Bălănescu: „Numai Oltenia parcă doarme”; „nu știu dacă este un destin al Olteniei să viețuiască și să treacă neobservată și să existe la un moment oarecare numai printr’un teribil anonimat”. Schimbarea la față a Olteniei avea să fie sărbătorită în curînd.

Retorica hibridă „Oltenia salvatoare / în pericol” nu a fost practicată doar de legionari, ci și de ceilalți extremiști, gogo-cuziștii și vaidiștii. Ei aveau cheag în zonă, prin liderii locali care numai „însuflețiți sincer” nu erau. Trecuți prin multe partide, par mai degrabă pragmatici non-ideologici, „antisemiți recenți” (Codreanu), mirosind că așa pot strînge voturi. Au strîns ceva, dar, prin propaganda lor clasică, mai mult i-au ajutat pe legionari, care și-au dus discursul din poartă în poartă. Țăranilor, vai de izmenele lor, care nu văzuseră „picior de jidan”, a început „să le pese” cînd li s-a îndrugat de „toate avuțiile strînse de ovrei depe spinarea pîrlită a rumânului” (N. Crevedia). Rămînea de văzut „în ce măsură se va transforma această mistică legionară în voturi” (Argetoianu).

În 1937, „Totul pentru țară” a obținut în Oltenia un rezultat peste cel național (16,25 față de 15,58), Doljul a fost pe locul al doilea (din 72) ca număr de voturi pentru legionari. Extrema-dreapta însumată a fost aproape de nivelul național, iar în Craiova (Roland Clark și-a plasat aici începutul cărții despre legionari) a întrecut Guvernul. Incredibil! Au urmat efuziunile. „Tresar mîndriile oltene”, scria Dragoș Protopopescu. Gyr cînta „această Oltenie nouă și mustind de proaspătă energie”. Mehedinți vorbea la radio de „neamul oltenilor ca trupă de asalt”.

Succesul extremismului era și o „reacțiune față de toate turpitudinele”, deci și față de demagogie. Nu înseamnă însă că extremiștii nu erau demagogi și nici că a fost doar „reacțiune”, cum credea Argetoianu. Spectacolul și retorica trebuie să fi contat și ele. Cred că e reducționist să ne preocupăm doar de legionarul îndîrjit. Dincolo de nucleul dur, au fost multe cercuri de adeziune. Argetoianu avea dreptate: „Importantă e masa simpatizanților. Aceasta poate crea o atmosferă prielnică care să umfle la un moment dat o acțiune individuală și să determine curente violente și generale”. S-a văzut. Simpatiile sînt evanescente, dar lasă urme. „Antisemitism fără evrei”, „diversiunea antisemită funcționează, cum se vede, în gol” (Z. Ornea).

Mihai Ghițulescu este lector la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.