Enervarea noastră cea de toate zilele

În anii ’90, cînd auzeam în jur regretele, exprimate cu lungi oftaturi, că Ceaușescu și comunismul nu mai sînt, mă revoltam. Răspunsul meu curgea prompt, fără rezerve de înțelepciune, înșirînd stupori, sudălmi la adresa vechiului regim, evacuarea nostalgicilor în Cuba sau China, apoi inserții despre revoluție și tinerii ei, uleiul pe cartelele din România și metrourile din Franța care există, în ciuda faptului că nu l-a avut pe Ceaușescu. Treptat, revolta s-a transformat în încercări eșuate de dialog bazat pe logică și argumente, mai apoi în retrageri strategice în muțenie, priviri lungi către peisaj, iar acum, în ușoare icnete. Icnesc și cînd văd texte scrise în cuvinte barbare, nemiloase cu limba română, și cînd văd parlamentarii români din Parlamentul European, execuțiile în cultură și educație făcute în numele corectitudinii politice, notele de la titularizările în învățămînt, training-urile de dezvoltare personală. Icnesc cînd aud „școala trebuie să te pregătească pentru viață”, ca și cum ar exista ceva care să te pregătească pentru viață în afară de viața însăși, cînd aud știrile despre plajele și autostrăzile aglomerate, despre influencer-i și despre Teodosie. Nu mă mai revolt, deci. Înțelepciune? Nu știu, mai degrabă nu: cît timp mă înfuriam, îmi imaginam că există soluții, pe care eram dispusă să le caut împreună cu ceilalți furioși. Eram dispusă să caut rezervele de înțelepciune pe care eu nu le aveam. Acum, însă...

Nu știu să emit teorii despre enervare, să livrez sentințe limpezi și definitive despre fenomen. Aș enerva, probabil. Dar pot scrie cîteva observații, din interiorul problemei, din întîlnirile mele din ce în ce mai resemnate cu spațiul public nervos. 

Ne enervăm azi mai des și mai intens decît ieri? Nu cred. Cred doar că țîfna ajunge mai repede și mai neadecvat în spațiul public: televizunile, radioul, rețelele sociale, toate ne invită să ne dăm cu părerea, să avem replică rapidă, de primă instanță – căci știrea sau postarea de pe Internet are viață scurtă –, o vorbă cît mai intensă și mai agresivă, ne cheamă să ne oțărîm, ca să căpătăm chip. Contur. Comentariul calm, eventual dubitativ, reflexiv, e socotit palid, fără audiență. Înainte vreme, țîfnele erau private. Ca să ajungă să fie cunoscute de publicul larg, treceau prin filtre: mai întîi cu prietenii, apoi cu colegii, eventual în mici grupuri profesionale sau de preocupări comune și, în cazuri excepționale, în presă. Pînă să ajungi însă la mii de cititori sau ascultători, enervarea ta trebuia să capete corp: sudalma, în sufrageria proprie, la adresa persoanei sau ideii care te-a contrariat, trebuia să depășească nivelul interjecțiilor și al înjurăturilor, și să te pună pe gînduri sau în dialog. Trebuia verificată, ajustată, oglindită în argumente, răgaz pentru a asculta sau citi opinii contrare, întrebări, căutări etc. Audiența se lărgea pe măsură ce competențele tale pe subiectul în cauză se lărgeau. Iritările, enervările manifestate în spațiul public făceau parte din „nu se cade”. Acum, lumea întreagă a căpătat mărimea unei mese de berărie. Lumea întreagă sau măcar România știe imediat ce ți-a ars inima sau ficatul.

Mai apoi, cred că ne risipim în enervări. De tot soiul. Dar enervări, adică afecte de scurtă durată, intense, exprimate rapid, după care răsuflăm ușurați: problema-i încheiată, ne-o scoatem din minte, pînă la următorul prilej de bombăneală. Spiritul comunitar, reflecția la problemele sociale care ne privesc pe toți, gîndul la soluții și la pus umărul, toate se nasc din tensiune, din preocupare pe termen lung și din perspective largi. Nu din beșteleli sau înghionteli. Enervările risipesc orice efort de coagulare într-un gînd comunitar, într-o analiză rezonabilă, într-un proiect consistent. Probabil că doamnele Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, care au construit un spital pentru copii, au început prin a se enerva în fața neputinței și a incompetenței. Dar n-au rămas prea mult în etapa bombănelilor, și-au suflecat mînecile, au adunat în jurul lor oameni dispuși să părăsească zona iritărilor inutile și să găsească o soluție. 

Și, nu în ultimul rînd, cred că enervarea uniformizează. Avem o singură culoare, un singur ton în fața a tot ce ne contrariază: iritarea. Nervul întins la maximum acolo unde încap nuanțe: înțelepciune, revoltă, resemnare, răbdare, tensiune, vigilență, informare, căutare, toleranță, îngăduință, melancolie, tristețe, supărare, împăcare și, desigur, umor.

Mi-aduc aminte că, acum zece-cincisprezece ani, am citit un interviu luat unui scriitor român, în care jurnalistul îi adresa acestuia, spre final, următoarea întrebare: „Pot să vă mai enervez cu ceva?”. La momentul respectiv, întrebarea mi s-a părut pur și simplu o măgărie. Acum, mi se pare un semn de politețe: nu-mi mai cere voie nimeni să mă enerveze.

Maria Iordănescu este psiholog.