Eros și virtualitate

Despre eros s-a scris mult și multe. De la miturile vechilor greci pînă la psihanaliza contemporană, de la filosofia antică pînă la literatura modernă, de la primele considerații (aproape) științifice despre natură ale presocraticilor pînă la neuroștiințele zilelor noastre, oriunde ne uităm pare că întreaga cultură occidentală este construită în jurul acestui fenomen, ale cărui noime devin din ce în ce mai greu de dibuit. Putem spune chiar că întreaga istorie culturală europeană nu e nici mai mult, nici mai puțin decît o sumă de încercări, mai degrabă eșuate, de înțelegere a erosului.

Acest lucru se vede chiar din faptul că limbile moderne încă nu au un cuvînt care să desemneze în mod neechivoc lucrul despre care vorbim acum. Încă ne folosim de cuvîntul grecesc, golit de aproape orice urmă de conținut semantic originar, ca un fel de vas lingvistic în care fiecare disciplină și fiecare gînditor își toarnă propriile intuiții și experimente, fie ele mentale, științifice sau literare. Căci erosul nu este nici iubire, nici dragoste, nici sex și, totuși, toate acestea sînt legate intim de el. Erosul nu este nici amor, nici afecțiune, nici atașament, nici pasiune, ci ceva mai profund, mai tainic și mai misterios decît acestea.

Eșecul încercărilor de a-l prinde în idee nu-i cauzat însă de vreo obtuzitate a spiritului sau de vreo limitare internă a instrumentelor culturale cu care vrem să înțelegem lumea din jurul și dinlăuntrul nostru. Motivul e mai adînc decît atît și constă într-un tip de uitare specifică omului și doar lui. Este vorba despre acea uitare la care fac referire anamneza platoniciană și psihanaliza jungiană totodată, anume uitarea a ceea ce nu am știut, de fapt, niciodată.

Fie că vorbim despre amintirea unor idei pe care le știm parcă dintr-o altă viață, fie că vorbim despre experiențele ancestrale sedimentate în inconștientul colectiv, toate acestea trimit către un unic fenomen. Este vorba despre o uitare care nu este uitare a ceva, dar nici celebra „uitare a ființei” pe care o studiază filosofii contemporani. Ea este, mai degrabă, un fel de umbră a nimicului ce ne înconjoară existența, un hotar ce marchează o stranie disoluție a ființei și a gîndurilor în preajma a ceea ce, prin chiar poziția sa în ordinea lucrurilor, este menit să rămînă neînțeles.

Uitarea a ceea ce, de fapt, nu am știut niciodată alimentează eforturile noastre de cunoaștere și de înțelegere, deosebindu-ne astfel de alte animale. În ultimă instanță, această uitare stranie ne face oameni. Lucian Blaga a prins foarte bine ideea unei uitări ce înconjoară destinul uman prin conceptul de mister, care este chiar marca felului de a fi specific al omului. Omul este existență în orizontul misterului și în vederea revelării, o revelare care este zădărnicită prin chiar ordinea cosmologică, ce impune o cenzură transcendentă, un fel de lipsă din omogenitatea și continuitatea ființei, o disoluție care face imposibilă înaintarea prin cunoaștere și necesită un fel de salt, fără plasă de siguranță, într-un abis al noimelor și într-un haos al sensurilor.

Nu degeaba am adus în discuție ideea de mister sau, cum îl definește foarte plastic Blaga, în chiar ultimul paragraf din Geneza metaforei și sensul culturii, de „ținut” unde „gîndul nu se mai poate mișca decît îmbrăcîndu-se în tăceri rituale”. Una dintre cele mai vechi și, pînă acum, cele mai frumoase tematizări ale erosului în acest sens originar, pe care o găsim în Banchetul lui Platon, leagă acest fenomen de ritualurile de misterii ale Antichității și de tainele revelate inițiaților. Erosul e ceva de ordinul daimonicului, nici pe de-a-ntregul uman, dar nici pe de-a-ntregul divin. E ceva de felul unui impuls nestăvilit, care vine de undeva din adîncul cel mai adînc al ființei noastre, din acel loc în care noi ne întîlnim cu natura și cu un fel de „ordine a lucrurilor”, care ne precedă existența. Pe scurt, erosul este cufundarea în abisul noimelor și haosul sensurilor, pentru a putea avea în raza privirii, pentru o clipă, vedenia frumuseții absolute.

Dacă este ceva ce ne învață Banchetul este, cred eu, faptul că erosul e impulsul prin care noi deschidem, chiar fără să o gîndim explicit, domeniul vast al lucrurilor uitate și pe care nu le-am știut vreodată. Mitul androginului vorbește despre o condiție uitată a plenitudinii ființei umane, pe care o tot căutăm instinctiv cu ajutorul erosului și care e anunțată percepției noastre de frumusețea lucrurilor. Dar frumusețea nu e, ea însăși, ceva ce poate fi definit matematic, ci mai degrabă un fel de halou invizibil, o strălucire pe care o putem zări, pe alocuri, fie cînd ne uităm la o altă persoană, fie cînd privim o operă de artă, fie cînd contemplăm o idee. Gîndită ca o astfel de strălucire, frumusețea este modul naturii de a pune o ființare, un lucru sau o idee în „lumina reflectoarelor”, de a o scoate în evidență împotriva unui fundal de mediocritate. Tocmai de aceea, opusul frumuseții nu este urîtul, ci mediocrul, așa cum opusul erosului nu e ura, ci indiferența.

Așa stînd lucrurile, sensul originar al erosului e legat de un tip de experiență a plenitudinii revelată în lucrurile frumoase și care, în termenii filosofiei actuale, ar fi numită mai degrabă experiență estetică decît experiență erotică. Dar noi am uitat acest lucru. De aici și toate neînțelegerile din jurul noțiunii de „iubire platonică”, acel amor spiritual care nu ar trebui să conțină nimic din carnalitatea libidoului sau a dorinței trupești. Dacă gîndim astfel erosul platonic, ratăm chiar învățătura fundamentală, misterică și misterioasă în același timp, a lui Socrate. Anume aceea că, în calitate de experiență a plenitudinii, erosul sublimează carnalul și încarnează spiritualul. El aduce laolaltă aceste două extreme într-o întrețesere care caracterizează umanul ca întreg, atît în aspectele sale spirituale, cît și în cele mai mundane.

Pentru a surprinde însă acest lucru, trebuie să luăm aminte la faptul că impulsul pe care dorim să-l numim prin eros are întotdeauna un punct de plecare estetic în sensul originar al cuvîntului. El pleacă întotdeauna de la aspect, ceea ce nu îl face neapărat superficial. Dacă ar fi altfel, nu ne-am îndrăgosti niciodată. Aparenta superficialitate a acestei idei vine din faptul că, după mii de ani de cultură în care ni s-a spus că iubirea care contează e cea care vizează sufletul, nu trupul, am uitat faptul esențial că noi nu vedem, nu percepem, nu cunoaștem sufletele însele niciodată. Ele sînt oarecum dibuite ca prin ceață, în spatele lucrurilor care se văd și care se prezintă în aspectul lor. Ele sînt presupuse ca un fel de criteriu de coerență și continuitate în comportamentul unei persoane și în existența sa. Sînt un fel de paliativ existențial menit să ne asigure că mormanul de carne zbîrcită lîngă care ne trezim la bătrînețe este aceeași persoană pe care am cunoscut-o cîndva în toată frumusețea aspectului său.

De altfel, orice percepem, gîndim sau intuim este un aspect, o similitudine, o suprafață pe care simțurile, gîndirea, imaginația sau intelectul o ating într-un fel sau altul. Ideile însele sînt niște înfățișări ale lucrurilor pentru ochii minții noastre sau, cum foarte frumos spunea limba română mai veche, niște vedenii. Tocmai de aceea, înțelegem ceea ce Platon voia să desemneze prin noțiunea de idee, abia atunci cînd ne dăm seama că el folosește pentru ea aceleași cuvinte pe care grecii de rînd le foloseau pentru a exprima chipul, înfățișarea, aspectul exterior.

Prin urmare, ideea este aspectul fără materialitate, care se arată în plinătatea sa doar minții noastre. Dar ce este aspectul diafan, lipsit de materie, decît ceea ce numim fantomă, vedenie sau spirit? Lumea ideilor este o lume de fantome care ne bîntuie, iar forța care le pune în mișcare și care le oferă vehemență în conștiința noastră este erosul. Filosofia și alchimia din Renaștere au înțeles bine acest lucru. Lumea aceasta a vedeniilor și spiritelor are capacitatea de a transforma realitatea, tocmai pentru că ideile nu sînt nimic altceva decît virtualități ale lucrurilor care, în condiții anume, se realizează în mod magic. Ceea ce alchimiștii numeau „magie” nu era nimic altceva decît știința manipulării erosului, această forță primordială, capabilă să transforme materia în spirit și spiritul în materie. Procesul alchimic de a transforma plumbul în aur nu e nimic altceva decît erosul la lucru, transformînd ceea ce e fără valoare, greu și opac, în ceea ce e valoros, strălucitor și frumos.

Noi am uitat aceste lucruri și, tocmai pentru că le-am uitat, ne este greu – dacă nu imposibil – să observăm că sîntem prinși cu toții într-o plasă magică. Ea transformă lucrurile spirituale în imagini sensibile și, în același timp, sublimează materialitatea lucrurilor. Mentalitatea noastră este mai apropiată de alchimie ca niciodată, tocmai pentru că Internetul și lumea digitală ne-au prins în vraja lor. Căci ce este oare obiectul virtual, dacă nu obiectul ce dăinuie doar în virtutea aspectului său? Ce sînt toate lucrurile pe care le vedem pe ecranul dispozitivelor noastre, dacă nu vedenii pure, umbre ale unor electroni ce bîntuie de colo-colo circuitele electronice?

Văzută din acest unghi, lumea virtuală e o lume în care orice colț de realitate își găsește imaginea himerică, lipsită de corporalitate. E suficient să privim hărțile digitale pe street view pentru a vedea acest lucru. Totodată însă, lumea virtuală e o lume bîntuită de inteligențe artificiale, care transformă orice idee în imagine și orice imagine în obiect pur estetic. Căci obiectul virtual nu e nimic altceva decît lucrul văzut doar în aspectul său estetic. Avem algoritmi text-to-image care pot da formă virtuală celor mai stranii fantasme ale minții umane – de la îngeri și demoni pînă la pudeli roz cu șapcă și ochelari de soare care merg pe skateboard printr-o piață din Hong Kong.

Ce-i însă cel mai important e faptul că, pentru omul contemporan, lumea digitală a devenit un adevărat mediu de existență, care tinde să acapareze complet celelalte două medii de existență tradiționale, anume actualitatea concretă și imaginarul. În măsura în care avem propriile avataruri și personalități digitale, prin care ne satisfacem în virtual atît nevoile concrete (cumpărături, plata facturilor etc.), cît și cele spirituale (cunoaștere, informare, comunicare cu prietenii), noi trăim în acea lume la fel cum trăim și în cea concretă. Unii dintre noi, pare-se, trăiesc chiar mai mult în virtual decît în actualitate, din motive care nu sînt greu de înțeles. Fiind o lume pur aspectuală și estetică, lumea virtuală ne promite o stare de plenitudine în care pare că orice e posibil. Ea se adresează în primul rînd erosului nostru, acestei dorințe de plenitudine, și, tocmai de aceea, e atît de greu să ne dezlipim de ecranele dispozitivelor noastre. Simțim nevoia să ne imersăm în virtual din ce în ce mai mult, deoarece avem, înscrisă în chiar ființa noastră, această sete aspectuală pe care lumea digitală ne-o oferă. Ne dăm seama că, în virtual, ne punem în ce lumină vrem noi și ne putem adresa direct și fără bariere oricui vrem noi. Peste toate însă, avem sentimentul că, oferindu-se pe rețelele de socializare în aspectul lor pur, putem avea pe oricine vrem noi.

Ceea ce uităm însă e faptul că erosul a fost văzut, încă din Antichitate, ca un fel de drog. Grecii îi spuneau pharmakon și desemnau astfel ambivalența dintre medicament și otravă. Erosul poate fi ambele. El ne poate salva de la maladiile spiritului nostru, dar ne poate și îmbolnăvi. Totul ține de dozajul medicamentului, de o oarecare prudență care nu este deloc specifică omului contemporan. De aceea, se pare că abuzăm de virtual și, din această cauză, apar deja forme de dependență digitală. Problema este, de fapt, în adîncul nostru, acolo unde erosul, dorința pasională ce virtualizează lucrurile, și-a găsit în lumea digitală tocmai domeniul în care se poate dezlănțui fără constrîngeri și limitări.

Cornel-Florin Moraru este conferențiar universitar la Universitatea Națională de Arte din București, doctor în filosofie, filolog clasicist și jurnalist cultural specializat în filosofie și neuroștiințe. Cea mai recentă carte publicată (în calitate de coordonator): Existența digitală. Studii de filosofie a virtualității (Editura Eikon, București, 2023).