Este posibil ceva nou și mai bun decît liberalismul democratic?

„Acest lucru [invadarea Ucrainei] e foarte încurajator pentru clovni ca mine, care încă mai cred în trecut: sugerează că istoria, în anul 2022, s-ar putea să nu se fi terminat. [...] Scopul lui Trump este să-și extindă puterea mai degrabă decît să obțină rezultate, pentru că rezultatele sînt venituri, iar puterea este capital. [...] Acțiunea creează putere, deoarece acțiunea creează precedent.”

Curtis Yarvin 19 ianuarie 2022

În contextul ultimelor evenimente politice, atît din România, cît și din lume, două întrebări dramatice se pun: asistăm la un nou atac major asupra modernității democratic-liberale? Poate apărea o ordine socială mai bună și complet nouă? Motto-ul de mai sus ne arată că ideea lui Fukuyama despre „sfîrșitul [ideal] al istoriei” enervează la culme dreapta radicală americană.

Cum definim modelul modernității democratic-liberale? Emancipare universală:  recunoaștere între indivizi a propriei umanități pe baza unui concept public al dreptății politice în care libertatea individuală maxim posibilă este reciproc compatibilă, un sistem de oportunități egale și o limitare a inegalității astfel încît accesul la oportunități să fie echitabil și pentru grupurile dezavantajate; proces generalizat de raționalizare; societatea văzută ca un sistem echitabil de cooperare socială de tip „joc de sumă pozitivă”, între indivizi liberi și egali, bazat pe o economie privată de piață reglementată; domnia legii și un stat furnizor eficace de bunuri publice. Consecințele acestui model pot fi sintetizate astfel:

● Individul divizat: între statutul său de persoană liberă, care se bucură de libertatea maxim posibilă și statutul de cetățean, care trebuie să accepte constrîngerile statului de drept. De unde și separarea dintre societate și stat, dintre zona privată și cea publică.

● Libertatea maxim posibilă într-un sistem de cooperare socială echitabilă de sumă pozitivă este posibilă numai prin acceptarea raționalității și a rezonabilității. Prima ține de capacitatea oricărei persoane de a identifica corect propriul interes și a doua de capacitatea persoanei de a ține cont de interesele raționale ale celorlalte persoane, diferite de ale sale și de a fi capabil de compromis.

● Caracterul civilizat, non-natural al modernității democrat-liberale: rolurile esențiale pe care le au conceptele de raționalitate și rezonabilitate, expresii ale civilității sînt în conflict cu elementele gîndirii „natural-animale”, bazate pe instincte, sentimente.

● Există valori fundamentale contradictorii/opuse care nu pot fi satisfăcute simultan și complet în interiorul modernității democrat-liberale – de exemplu, libertate versus egalitate.

Una din descrierile cele mai incitante ale evoluției istorice a societăților spre modernitatea democratic-liberală poate fi găsită la Francis Fukuyama: Originile Ordinii Politice (2011) și Ordinea și Decăderea Politică (2014). Din perspectiva acestui articol, două idei ne interesează: (i) ordinea socială naturală a societății omenești ține în mod fundamental de relațiile de înrudire: cu alte cuvinte, oamenii în mod natural preferă cooperarea cu rudele lor, mai apropiate sau mai îndepărtate; (ii) obținerea unei ordini politice a modernității nu este definitivă: cu alte cuvinte, caracterul ei de civilizație trebuie protejat permanent pentru a nu recădea în starea naturală a societății dominate de relații de rudenie/clan (dictatura verilor).

Originile primului atac asupra modernității liberale sînt destul de îndepărtate: sfîrșitul secolului al XVIII-lea, începutul celui de-al XIX-lea și sînt generate de reacții romantice și aristocratico-estetice împotriva Iluminismului, a Revoluției Industriale și a emancipării aduse de Revoluția Franceză. Romantismul fiind polimorf, a permis două mari tipuri de reacții anti-modernitate, să spunem una de „stînga” și alta de „dreapta”. Potrivit lui Isaiah Berlin, romantismul poate fi văzut pe deoparte ca elogiu nemăsurat pentru acțiunea gratuită, pentru lipsa de măsură și distrugere, este preocupat de înstrăinare și alienare, este excesiv de anti-conformist. Din altă perspectivă, romantismul înseamnă cultul omului primitiv, al omului puternic și disprețul pentru cel slab, înseamnă nostalgia originilor și a trecutului, a vieții rurale fals-idealizate, este preocupat de sentimentul apartenenței la o comunitate ierarhică, ordonată, marea comuniune mistică cu cei morți, cei vii și cei nenăscuți încă.

Reacția de „stînga” duce la marxism: un amestec paradoxal de universalism iluminist hegelian și de mesianism utopic romantic. Acest al doilea aspect se referă printre altele la eliminarea înstrăinării și alienării, omul fiind complet emancipat într-o societate comunistă: fără proprietate individuală, fără diviziune a muncii (specializare), fără separarea subiect-obiect, existență-esență, individ-cetățean, libertate-necesitate și unde individul se topește în omul generic. Acest tip de emancipare totală a omului este utopic-universalist, monolitic, armonios/necontradictoriu, static. Modelul este însă preluat din zorii civilizației umane: o imagine idealizată a comunei primitive. Problema este că eliminarea diviziunii muncii (a specializării) înseamnă să ignori volumul imens de cunoștințe și experiență istorică acumulate și în plus nu duce la eliminarea alienării. Dimpotrivă, înseamnă exacerbarea acesteia: de fapt, anulează posibilitatea realizării potențialului creator al indivizilor prin concentrarea lor pe un domeniu anume al cunoașterii sau practicii, care corespunde dotărilor native, preferințelor, alegerilor individuale. Caracterul utopic și romantic reacționar al acestui model este demonstrat și de experiența socialismului real, care a impus un model social „tradițional” – cel al tripartiției clasice indo-europene, descrise de Platon în Republica ca structură a statului ideal: casta preoților/filosofilor (partidul); casta războinicilor/paznicilor (securitate tip KGB); casta lucrătorilor împărțiți în categorii/status-uri cît mai fixe.

Perspectiva romantică de „dreapta” s-a combinat în partea a doua a secolului al XIX-lea cu o înțelegere simplist-pozitivistă, necritică a științei și tehnologiei, cu pseudo-teorii ale raselor pentru a justifica structuri inegalitar-ontologice. Și așa se naște reacția de tip fascist, care de fapt neagă programatic orice formă de emancipare, de recunoaștere reciprocă de către indivizi a umanității lor depline sau, așa cum spune Ernst Nolte, fascismul este agonia unui grup suveran, războinic și interior antagonist – deci tentativa de a păstra cu orice preț suveranitatea înțeleasă ca un soi de autarhie, de a se manifesta războinic pentru a supraviețui autarhic în căutarea de resurse și structurat pe clase antagoniste cu acces foarte inegal la resursele limitate/rare disponibile. 

O periodizare istorică a ultimelor două secole din perspectiva reacțiilor anti-modernitate ar arăta cam așa:

● 1792-1815: conflict european generalizat, provocat de războaiele revoluționare și cele napoleoniene;

● 1815-1848: stabilitate încremenită menținută de aranjamentele Congresului de la Viena și Sfînta Alianță;

● 1848-1914: prima globalizare, limitată în general la lumea occidental-europeană.

● 1914-1918: șocul provocat de catastrofa primul război mondial, care a înghețat procesul de globalizare și a redus masiv prestigiul modernității democratic-liberale.

● 1917-1945: primul atac virulent anti-modernitate prin acțiunea congruentă a comunismului și fascismului – în termenii lui Nolte, „războiul civil european”.

● 1945-1989: din nou stabilitate încremenită prin împărțirea lumii în blocuri antagonice, unul care îmbrățișează modernitatea democratic-liberală, celălalt care o respinge în numele utopiei comuniste și al socialismului real.

● 1989-2025 (?): a doua globalizare, generalizată, care scoate din sărăcie miliarde de oameni, dar care produce în lumea dezvoltată o nouă reacție anti-modernitate democratic-liberală.

Cauzele acestei ultime reacții anti-modernitate democratic-liberală sînt mult discutate și le pe putem grupa astfel:

● Șocul globalizării rapide și extinse la nivel mondial de după 1989, accelerarea vieții moderne, în special volumul uriaș de informație produs, duce la pierderea încrederii în raționalitatea societății actuale.

● Migrația uriașă din lumea occidentală, în special Europa, procesul asimilator dificil, dacă nu chiar respins de principiu – un efect al propriului succes economic și social.

● Inegalitățile de venit generate pe de-o parte de schimbările din structura economiei: accentul pe tehnologie a favorizat evident păturile sociale educate. Pe de altă parte, transferul către lumea mai puțin dezvoltată a unor activități economice de complexitate medie a afectat foarte serios standardul de viață al clasei mijlocii inferioare (fără studii superioare) din Occident.

● Datorită creșterii uriașe a volumului informației științifice, educația de tip umanist este neglijată tot mai mult. Acest fenomen are un efect devastator asupra capacității noilor generații de a înțelege nuanțat și în context istoric complexitatea lumii contemporane, de a analiza critic diversele teorii și discursuri din spațiul public.

● Rolul ambiguu, de multe ori distructiv, al rețelelor sociale care au permis extinderea conceptului de egalitate democratică de la spațiul politic la cel al cunoașterii și competenței. Producția de informație nu numai că a crescut exponențial, dar s-a și „democratizat” prin intermediul rețelelor, fără nici un fel de criterii de verificare, de evaluare a adevărului și falsului. Astfel s-a mărit și mai mult anxietatea omului obișnuit, care are mari dificultăți în a separa informația falsă de cea adevărată, cea relevantă de cea inutilă. Acest context, împreună cu prăbușirea educației umanist-critice amintite, a permis și explozia ideilor neo-obscurantiste, mistico-magice, anti-iluministe, anti-știință și împotriva elitelor recunoscute ale cunoașterii. 

● Reacția de tip identitar (woke, cancel culture) a stîngii radicale, culturaliste a generat o supra-reacție mult mai extinsă din partea dreptei radicale, fenomen descris de Fukuyama în Identitate (2018).

Cum arată reacția de extremă-dreapta azi? În primul rînd, caracteristicile fundamentale sînt cele clasice ale fascismului: cultul supraomului și disprețul total pentru omul obișnuit; națiuni sau religii privilegiate/alese; antisemitism latent, ascuns sub masca luptei anti-progresiste („sorosismul”); societatea ierarhizată și cultul puterii; preluarea și promovarea unor valori tradiționale: rolul social limitat al femeii și cultul masculinității, religiozitate creștină fundamentalistă, relații internaționale cinic-realiste și reacționare, avînd ca model sistemul Sfintei Alianțe (1815). În al doilea rînd, avem și ceva noutăți: societatea văzută ca o corporație cu structuri ierarhic-centralizate; cooperarea socială sălbatică de tipul jocului de sumă nulă; promovarea generalizată a stării de natură hobbeseană, în special în afaceri, protecția mediului, AI/rețele sociale; fascinația ne-critică pentru tehnologie, în special AI, văzut ca un fel de Spirit Absolut hegelian. Nume pentru așa ceva: fascism tehno-corporatist.

De ce totuși reacția anti-modernitate democratic-liberală este atît de virulentă la extrema-dreapta? Poate din pură întîmplare, poate pentru că avem o clasă mijlocie larg majoritară în țările dezvoltate și ideea centrală a marxismului referitoare la proprietatea colectivă nu are succes, poate pentru că diferențele dintre extrema-stînga și cea dreapta s-au estompat (care e diferența dintre AfD și BSW în Germania sau între RN și FI în Franța?). Poate pentru că reacția de extremă-dreapta beneficiază (încă) de prestigiul cultural al SUA, unde tradițiile stîngii radicale sînt palide. Poate datorită susținerii obscure, dar foarte puternice, în cadrul războiului hibrid purtat de o Rusie neo-țaristă, autocratic-conservatoare (pe modelul politic al lui Nicolae I) împotriva „Occidentului colectiv”. Toate acestea acoperă părți de adevăr și mai lasă destul de explicat.

Răspunsul la întrebările de la început este dificil: în primul rînd, istoria nu este predeterminată. Putem avea o criză benignă sau una foarte serioasă sau chiar o catastrofă. Totuși, cred că modernitatea democratic-liberală, ca model universalist de emancipare, de recunoaște reciprocă între toate ființele a umanității lor depline, este greu de depășit spre mai bine. Dar în același timp ea este structural instabilă: din această cauză trebuie permanent apărată, protejată, îmbunătățită prin reforme.

Victor Giosan este consultant în domeniul managementului şi al finanţelor publice.

Credit foto: Wikimedia Commons