Excepționalism și Negativism

În nici un caz nu se poate spune că nu ar fi motive de enervare în România – pe mine, cel puțin, mă supără extremele, radicalismele, abordările exclusive și dogmatice. Mă enervează Excepționalismul și opusul său Negativismul. Ce este Excepționalismul: o relație unică, privilegiată a unei entități cu Dumnezeu, Istoria sau Destinul – entitatea poate fi un popor, o clasă sau o rasă. Naționalismul este o formă particulară de Excepționalism, dar evident nu singura: și comunismul teoretic aparține aceluiași domeniu.

Dincolo însă de aceste aspecte abstracte, cum se manifestă Excepționalismul în România de azi: cultura populară vehiculează vechile obsesii ale național-comunismului anilor ’80 (despre măreția istoriei naționale, despre formidabila industrie distrusă după ’89, despre extraordinarele bogății ale solului și subsolului, despre cum am fost jefuiți de străini), combinate cu altele mai noi – în forma radicală: sîntem sclavii Uniunii Europene și/sau ai Statelor Unite. Într-o formă mai moderată: „Occidentul colectiv” (conform minunatei formule a doamnei Zaharova) are permanent o datorie față de noi, sîntem permanent nedreptățiți, orice fel de avantaje ni se cuvin din principiu și sînt insuficiente.

Și limbajul politic s-a schimbat: de vreo zece ani, politicienii de vîrf folosesc permanent, oriunde și oricînd apelativul „români/românilor”, chiar și pentru lucruri banale: bunăstarea românilor, salariile și pensiilor românilor, educația și sănătatea românilor, siguranța românilor – interesant este că nu se vorbește niciodată de românce. Trebuie să ne reamintim că în anii ’90 apelativele erau altele: Ion Iliescu își începea discursurile cu „dragi concetățeni”, iar Emil Constantinescu intra direct în subiect.

Consecințele acestor schimbări se văd în extinderea frustrării, a resentimentelor, a conspirațiilor de tot felul  – în fond, dacă destinul excepțional nu apare, atunci cineva este de vină, fie din interior, fie din afară. Se caută „dreptate pentru România” și implicit inamicii care au nedreptățit România. Se promovează revizionismul, uitînd că România este una din marile cîștigătoare ale sistemului de state europene construit între 1918-1920 și că a rămas o cîștigătoare netă și după 1945-1947 – nu are nici pe departe motivațiile nostalgice de anvergura celor ale Ungariei (care a pierdut 2/3 din teritoriul avut în cadrul statului dualist sau în monarhia medievală) sau pe care le-ar fi putut avea Polonia (mutată de la est la vest cu sute de kilometri față de frontierele anului 1939), sau Germania (rămasă fără teritoriile estice: Silezia, Prusia Orientală, astfel încît orașul lui Kant se numește azi Kaliningrad).

Există un aspect bun și altul rău în această explozie de promovare a Excepționalismului, și nu numai în România: cel bun este acela că două excepționalisme nu încap în aceeași teacă. De unde și dificultatea mișcărilor politice naționaliste de a lucra împreună, de a face măcar un grup parlamentar comun în Parlamentul European. Naționalismul românesc nu are cum să accepte sau să fie acceptat de cel maghiar, cel olandez de cel german, cel italian de cel austriac, cel sîrb de cel croat sau albanez. Aspectul mai rău este că se stimulează frustrarea și resentimentul, se promovează soluții fantasmatice, se blochează dialogul responsabil, deschis către compromis atît în interiorul societății, cît și între state. Calea de mijloc, moderația devin tot mai dificile pentru că oamenii obișnuiți cred tot mai mult în povești false despre destinul lor colectiv excepțional și unic.

Al doilea lucru care mă enervează este cel opus Excepționalismului, este Negativismul. De pe înălțimea unei evaluări intransigente (mai ales morale), totul pute în România. Este vorba de un fel de Sodoma și Gomora coborîte în curtea proprie: nu sîntem în stare de nimic, sîntem cei mai săraci, sîntem niște hoți, educația și sănătatea sînt praf în România, sîntem superstițioși și habotnici, avem cele mai mari impozite, cea mai proastă administrație, dacă vine războiul trebuie plecat cu primul avion/tren (de ce să mori pentru „ei”?). Evident, în acest context, totul afară (însemnînd în general la vest de România) este mai bun, mai frumos, mai moral.

De multe ori este greu de contestat o astfel de atitudine, ce se manifestă cu precădere în clasa mijlocie românească – factual, aproape toate lucrurile enumerate mai sus sînt mai problematice în România decît în țările de la vest de ea. Ceea ce se uită este evoluția României din ultimii 35 de ani: unde eram în 1989 și unde sîntem în 2024. În ciuda politicii pe care o disprețuim atît, România este poate în cel mai fast  moment al istoriei sale. Tentația Negativismului ne împinge și mai mult spre soluții strict individuale, spre tot mai puțină cooperare socială, spre egoism exacerbat.

Paradoxal din punct de vedere politic, această tentație se reflectă într-un radicalism straniu, cu nuanțe mesianice, care ne împinge spre soluții politice dogmatice, rigide, de gen totul sau nimic: dacă statul nu funcționează cum trebuie, soluția este să-l înfometăm cu totul reducînd și mai mult impozitele (apropo, România de azi este foarte departe de a avea cele mai mari impozite din lumea dezvoltată – dimpotrivă), dacă educația și sănătatea nu funcționează, soluția sînt numai privatizarea și competiția (mitul panaceului antreprenorial specific clasei mijlocii), dacă agenții statului responsabili cu exercitarea monopolului forței și al justiției au privilegii exorbitante (ceea ce este adevărat), soluția este complet fără privilegii (ignorînd complet atît evoluția istorică a statului democratic, cît și războiul de la granițele noastre), și nu readucerea acestora la o formă rațională la fel ca în țările pe care le invidiem. Fascinația Negativismului ne împinge către soluții imposibile politic și social: să rezolvăm probleme morale prin soluții juridice restrictive, să nu vedem că orice instrument economic, politic sau social are atît avantaje, cît și dezavantaje, să disprețuim compromisul – ceea ce în ultimă instanță înseamnă să disprețuim politica, un instrument esențial al coexistenței pașnice în interiorul unei societăți complexe cu interese multiple și divergente.

Victor Giosan este consultant în domeniul managementului şi al finanţelor publice.