Fericiți cei ignoranți?

Filosofia a avut dintotdeauna o relație mai degrabă complicată și contradictorie cu ignoranța. Pe de-o parte, nașterea filosofiei rezidă tocmai în dorința de a-i scoate pe oameni din starea de ignoranță cu privire la Adevăr, Bine și Frumos. Celebrul mit al peșterii din Republica lui Platon nu face nimic altceva decît să evidențieze efectele pe care educația filosofică le poate avea în extragerea oamenilor din starea de minorat intelectual în care ar rămîne victimele propriei ignoranțe cu privire la cum arată, cu adevărat, lumea exterioară. Iar această ieșire din minoratul epistemic nu este importantă doar pentru că a cunoaște adevărul este preferabil, în sine, unei vieți trăite în ignoranță, ci și pentru că ignoranța constituie, de fapt, sursa comportamentului imoral. Nu putem să ne abținem de la a ne comporta imoral decît dacă știm care este binele, ne spune o întreagă tradiție filosofică ce poate fi urmărită pînă la Platon.

Pe de cealaltă parte, filosofia (cea europeană, cel puțin) se naște și din pronunțarea unei forme nu doar benigne, ci chiar pozitive a ignoranței. De pildă, chiar dacă a fost rostită poate mai degrabă din rațiuni performative, recunoașterea socratică a limitelor propriei cunoașteri pune pe tapet valoarea smereniei epistemice și riscurile unei încrederi neîntemeiate în propriile abilități epistemice.

În plus, uneori ignoranța poate să fie chiar o virtute instituțională. Experimentul mental la care ne provoacă John Rawls cu al său „văl al ignoranței” este menit să ne arate tocmai de ce, cînd ne gîndim la principiile constitutive ale unei societăți drepte, este necesar să fim ignoranți cu privire la propria situație pe care o vom ocupa în societate. Ignoranța, în acest caz, este o armă împotriva părtinirilor naturale pe care le avem față de noi înșine sau față de cei care ne sînt apropiați.

Poate fi ignoranța rațională?

Separat de discuția privitoare la contextele în care ignoranța este (in)dezirabilă, o altă întrebare pe care o putem ridica privește măsura în care ignoranța poate fi văzută drept un răspuns rațional la o serie de stimuli externi. De pildă, o serie de cercetări din economie au arătat de ce ignoranța nu este întotdeauna irațională. Să luăm cazul jocului democratic al alegerilor. La intervale regulate de timp, de cele mai multe ori suprapuse cu diverse tururi de scrutin, corpul experților politici se miră de cît de puține lucruri aparent esențiale sînt cunoscute de o bună parte a alegătorilor și alegătoarelor. Fie că este vorba despre chestiuni mai abstracte (care sînt implicațiile principiului separării puterilor în stat sau ce înseamnă inflația) ori despre unele mai concrete (cine este ministrul portofoliului X sau care sînt toate statele membre UE), o parte semnificativă a corpului politic fie nu știe, fie răspunde greșit.

Moralizarea acestei ignoranțe politice, spun unii economiști, este cît se poate de greșită. Oamenii nu fac nimic altceva decît să răspundă, rațional, la stimulii din mediul lor social: cum votul lor individual are o șansă infinitezimală de a fi vreodată decisiv mai ales în alegerile naționale, costul de a fi un alegător informat sau o alegătoare informată nu merită să fie plătit. Genul acesta de analiză nu trebuie ignorată, deoarece este capabilă atît să explice, cît și să (cum grano salis) prezică comportamentul nostru electoral: rareori votăm din rațiuni epistemice, mai des o facem din rațiuni care țin de apartenența la un anumit grup/clan.

Cei care vor fi citit cu atenție rîndurile anterioare îmi vor putea reproșa, pe bună dreptate, că am fost puțin înșelător. Rațiunea cu „R” mare despre care ne vorbește filosofia are prea puțin de-a face cu raționalitatea economică. Minimizarea costurilor și maximizarea beneficiilor, pentru a ultrasimplifica una dintre presupozițiile analizei economice, are doar o forță descriptivă: ne spune de ce unii oameni aleg să facă ceva. Această presupoziție nu are nimic de-a face cu un palier normativ, unde preocuparea noastră nu este doar de ce aleg oamenii X, ci dacă ar trebui ca oamenii să aleagă X. În cazul vieții noastre politice, ar putea obiecta cineva, ignoranța poate fi un răspuns rațional, dar nu Rațional: votul lipsit de criterii epistemice întemeiate poate impune costuri externe și poate produce, colectiv, forme de vătămare la adresa unor terți.

Să-i scoatem însă pe ceilalți din ecuație. Cînd acțiunile noastre nu au un impact asupra lor (ori impactul este doar trivial), poate fi vreodată Rațional să fim ignoranți? De pildă, gîndindu-ne la precondițiile fericirii, nu de puține ori vom da peste celebra butadă a poetului britanic Thomas Gray: „Ignorance is bliss”. Contextul versului lui Gray este unul specific (virtuțile unui trai lipsit de griji în timpul copilăriei), însă modul în care butada s-a rostogolit de-a lungul timpului arată de ce aceasta încapsulează o parte relevantă a experienței noastre colective.

Spre exemplu, cercetări recente din zona psihologiei au arătat că oamenii mai fericiți sînt percepuți ca fiind mai naivi decît cei mai puțin fericiți. Fără a plonja mai adînc în literatura de specialitate, explicația poate fi reconstruită destul de ușor. Mi-ar fi mai ușor să fiu fericit dacă aș fi ignorant cu privire la un potențial cataclism natural sau antropic deoarece tocmai acea ignoranță îmi reduce cantitatea de stres, anxietate și angoasă pe care o resimt cu privire la propria mea viață. În oglindă cu cantitatea redusă de stres și anxietate, ignoranța mă poate ajuta să fiu mai optimist, filtrînd stimulii negativi din mediul meu social, politic sau economic. Nu în ultimul rînd, cînd cunosc mai puține lucruri, procesul meu decizional este simplificat.

Ar putea fi, așadar, Rațional să fim ignoranți? Depinde fericirea, într-o măsură semnificativă, de o asemenea poziție epistemică inconfortabilă? O reacție radicală la această perspectivă ar putea să ridice un semn de întrebare cu privire la termenii folosiți. O persoană ignorantă poate fi mulțumită cu sine însăși, poate fi chiar satisfăcută, însă aceasta nu are nimic de-a face cu o definiție filosofică a fericirii, cel puțin dacă este să-i dăm crezare lui Aristotel. Fericirea nu este ceva ce poate fi cuantificat și măsurat de psihologi, ci constă într-o activitate a sufletului conformă cu virtutea. Ba chiar, pentru a-l cita pe Mill, poate e mai bine să fim niște Socrate nefericiți și nemulțumiți decît niște porci satisfăcuți, „iar dacă imbecilul sau porcul sînt de altă părere, e fiindcă ei nu cunosc decît o parte a problemei”.

Poate că există, totuși, o modalitate de a salva valoarea ignoranței. Să facem o distincție între a fi ignorant cu privire la nivelul meta-filosofic al principiilor care ne spun ce este fericirea, și a fi ignorant cu privire la aspecte ale vieții noastre cotidiene. Dacă ignoranța la primul nivel este incompatibilă cu a fi fericit (din simplul motiv că îți lipsește un temei pentru a spune despre tine că ești fericit), cred că cel de-al doilea permite inserarea unor nuanțe necesare.

Într-o veritabilă epocă a trombozei informaționale, augmentată de jocul colectiv al rețelelor sociale, înțelepciunea practică ar trebui să ne conducă spre soluții care vizează dezvoltarea unor strategii de ignorare a elementelor ce nu contribuie în mod decisiv sau semnificativ la o viață bună. Ignoranța poate fi așadar o sursă a fericirii doar dacă avem înțelepciunea necesară pentru a cunoaște ce putem ignora.

Radu Uszkai este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.