Ficțiuni reale

Se știe foarte bine că o călătorie îți poate deschide orizontul, îți poate lărgi lumea. În ce mă privește, în primele excursii în străinătate, după 1989, am descoperit că peisaje pe care le credeam pură ficțiune aveau de fapt la bază o realitate. Văzusem, de exemplu, prin albumele de pictură, chiparoși pictați de Van Gogh și nu doar de el. Credeam că sînt de fapt pinii sau tuia care cresc și pe la noi, dar stilizați, reinventați de pictori, cu multă imaginație. Ei erau, bineînțeles, pictați cu mult geniu, dar sursa de inspirație reală, modelul natural, era mult mai aproape de ceea ce se vedea în pictură decît îmi închipuisem eu. Cînd am fost pentru prima oară în Grecia și am văzut chiparoși în grădina unei case izolate, ca-n picturile suprarealiștilor, am crezut că visez. Mi-am zis atunci uimit că așa ceva chiar există, inversînd cumva replica țăranului lui Marin Preda care vede o girafă.

Lucruri de care auzi, pe care le vezi în filme, în fotografii sau în picturi și ți se par neverosimile, ireale, chiar pot exista, dar în locuri în care n-ai ajuns. Într-o altă vacanță recentă, de pe o șosea, din deșertul Death Valley, în California, am văzut două avioane de vînătoare lăsîndu-se pe o aripă și intrînd unul după altul, cu mare viteză, într-un canion îngust, prin care probabil că nici n-ar fi avut loc să treacă normal, cu aripile în poziție orizontală. Așa ceva știam doar din filme de genul Top Gun, dar credeam că acolo era vorba de trucaje sau poate de niște cascadorii excepționale, executate de mari maeștri. Oprind în prima parcare, alături de alți turiști cărora nu le venea să creadă ce văzuseră, am găsit un panou pe care erau trecute tipurile de avioane care puteau fi observate la antrenament în acea zonă. Era un panou didactic, cu desene și explicații, ca și cum ar fi fost vorba de păsările din Delta Dunării, care confirma că nebunia pe care o văzusem nu era altceva decît un antrenament de rutină.

Nu foarte departe de Death Valley, m-am mirat de forma unor dealuri. Erau rotunde și parcă învîrtite, acoperite cu o iarbă gălbuie și avînd niște văi ciudate. Ni s-a spus că supranumele dat Californiei, acela de Golden State, ar veni nu doar de la celebra „Goană după aur“ care s-a petrecut acolo la mijlocul secolului al XIX-lea, ci și pentru că soarele puternic decolorează vara și toamna iarba de pe dealurile Californiei, acestea căpătînd o culoare auriu-maronie. Ei bine, acele dealuri de care vorbesc erau de-o stranietate absolută și nu neapărat din cauza culorii, ci mai ales a formei lor. Fiul meu mi-a spus că le-a mai văzut în niște picturi, dar că a crezut că or fi fost izvorîte din halucinațiile pictorului. Iată însă că dealurile chiar existau în realitate. Aceeași poveste. Studiind ulterior harta, ne-am dumirit că formele acelea erau de fapt efectul unor teribile forțe telurice. Chiar pe acolo trecea falia San Andreas, cea care cauzează temutele cutremure din California.    

Călătorind prin centrul orașului Miami cu ceea ce se numește Metromover, un tramvai suspendat, care străbate în sus și în jos măruntaiele întortocheate ale downtown-ului, printre zgîrie-nori și pe deasupra străzilor, mi-am amintit brusc de un desen animat care se transmitea la televiziunea noastră înainte de 1989 – Profesorul Balthazar. Era un serial pentru copii produs în fosta Iugoslavie, personajul principal fiind un savant care, prin ingeniozitatea sa, reușea să rezolve diverse probleme cu care se confrunta comunitatea (pe atunci, rolul savanților în societate era reliefat chiar și prin desene animate). Profesorul Balthazar locuia într-un oraș fascinant de înghesuit și de întortocheat, cu tot felul de mijloace de transport moderne și adecvate unui asemenea labirint. Atunci credeam că acel oraș desenat era rodul purei imaginații a creatorilor serialului, un fel de complicată urbe SF a viitorului. În tramvaiul din Miami am realizat că autorii acelor desene animate văzuseră probabil niște orașe americane care-i inspiraseră.

Tot așa, prin Franța, Italia sau Germania am văzut castele asemănătoare cu cel care era desenat pe coperta cărții de povești a Fraților Grimm, pe care o avusesem în copilărie. Cum pe vremea aceea, în România nu prea aveai unde să vezi castele (chiar și Peleșul era scos din circuitul public), eu îmi închipuiam că pe respectiva copertă era figurat un pur simbol al ideii de castel, un castel de poveste, cum ar veni, și că o clădire reală, făcută de mîna omului, nu poate fi atît de complicată. Poate una dintre cele mai bune ilustrări a ceea ce vreau să spun, adică a uimirii pe care o pot provoca unele construcții ce pot părea de-a dreptul fabuloase, mai ales în ochii celor care nu știu cît de diversă poate fi lumea, e Sagrada Familia văzută pe viu.

Pentru oamenii care nu pleacă în vacanțe sau nu au vacanțe, care nu au călătorit niciodată în afara țării sau poate nici chiar dincolo de marginile satului, care trăiesc, adică, într-o lume închisă și izolată (în comunism aproape toți trăiam așa), minunile lumii pe care nu le-au văzut pot ajunge la ei sub formă de simboluri sau de mituri. Pentru mulți dintre ei sînt doar niște povești.