Figuri aparent marginale

Mă număr printre autorii care nu se atașează cu ușurință de propriile personaje. Mai grav, nici de personajele altor scriitori, fie ele principale sau secundare. Pentru mine, ce contează cu adevărat e construcția unei cărți – o abordare mai degrabă tehnică, ce li s-ar putea părea unora la fel de interesantă precum un manual de instalare a mașinii de spălat. Soluțiile narative, felul în care sînt gîndite personajele, gradul de originalitate și așa-zisul „stil” sînt aspecte care mă preocupă mult mai mult. E o perspectivă care pentru mine nu reduce din farmecul lecturii, dimpotrivă, adaugă un nou strat de profunzime. Totuși, pentru publicul meu – adică copiii –, această poziție poate părea de-a dreptul ciudată. Ei tind să creadă că fiecare scriitor are un personaj favorit, asemeni unui copil preferat într-o familie sau unui fel de mîncare. Fiind la o vîrstă la care identificarea cu personajele e esențială pentru a pătrunde în text, această mărturisire le poate provoca dezamăgire. Mi-o asum, pentru că prefer să stîrnesc discuții, nu să primesc confirmări.

M-a interesat însă, de cînd scriu,  rolul personajelor secundare în literatura pentru copii. Adesea, acestea sînt reduse la rolul de fundal animat – un fel de obiecte care vorbesc din cînd în cînd. Dar, din cînd în cînd, în cărțile bune, ele devin mai interesante decît protagoniștii. Există cîteva motive pentru asta.

În primul rînd, personajele secundare se bucură de libertate. Protagoniștii sînt de multe ori prizonierii propriei misiuni: trebuie să fie exemplari, morali, să salveze lumea și așa mai departe. Pe de altă parte, personajele secundare își permit să fie imperfecte, ciudate și memorabile prin micile lor defecte. Acestea pot avea o identitate distinctă dată de un tic verbal, o pasiune neobișnuită, o înfățișare ieșită din comun sau niște valori ciudate. Neavînd de purtat greutatea firului narativ principal, ele pot fi mai expresive, mai amuzante și mai surprinzătoare. Ele sînt reflexii ale imperfecțiunilor noastre, iar această familiaritate creează o legătură emoțională subtilă. Astfel, devin punți între cititori și poveste, deschizînd drumuri neașteptate spre empatie și introspecție.

Un exemplu clasic sînt companionii lui Harap Alb din basmul omonim: Gerilă, Setilă, Flămînzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, calul, furnicile, Sfînta Duminică sau Crăiasa albinelor. Fiecare dintre aceste personaje merită propria poveste. De asemenea, personajele secundare pot avea roluri diverse: uneori sînt mentori care sprijină eroul să evolueze – ca Yoda din Războiul stelelor –, alteori aduc în text umor și contraste puternice. Tocmai pentru că nu trebuie să poarte pe umeri responsabilitatea narativă, ele își permit luxul de a fi ele însele. Dacă mă gîndesc la exemple moderne, Ron Weasley și Hermione Granger din seria Harry Potter sînt tipice pentru acest rol. Ei nu doar că-l susțin pe Harry în misiunea lui, ci îl și completează prin calitățile lor. Același lucru se poate spune și despre Stăpînul inelelor, unde Frodo Baggins e înconjurat de o sumedenie de personaje fără de care n-ar reuși să-și ducă la bun sfîrșit călătoria.

De fapt, fiecare personaj, fie el principal sau secundar, trebuie să aibă un rol bine stabilit în economia narativă. Așa că mulți cititori s-au întrebat cum ar fi dacă un personaj secundar ar deveni protagonist. Și-ar păstra același farmec sau ar fi sufocat de responsabilități? Literatura ne oferă exemple fascinante de personaje secundare care au primit propriile cărți. Primul exemplu care îmi vine în minte e Huckleberry Finn. Aventurile lui Huckleberry Finn, scrise de Mark Twain, l-au transformat pe acest personaj secundar din Aventurile lui Tom Sawyer într-un protagonist complex și memorabil. Huck nu doar că-și păstrează farmecul de rebel, ci își dezvoltă și o voce proprie, autentică, explorînd teme precum libertatea, moralitatea și prietenia într-o Americă profund divizată. Și, ca să mai ofer un exemplu aflat mai aproape de noi, avem deliciosul roman al lui Florin Bican, Și v-am spus povestea așa, în care personajele principale sînt caii din basmele românești. Printr-o abordare plină de umor și ironie, Bican reușește să transforme caii năzdrăvani din basmele românești în adevărate vedete literare. Acești companioni de nădejde ai eroilor capătă personalități distincte, glasuri proprii și oferă o perspectivă proaspătă asupra aventurilor. Romanul nu doar că rescrie tradițiile basmului, dar le și demontează cu tandrețe, oferind cititorilor o meditație subtilă despre eroi, loialitate și curaj. 

Aceste reinterpretări evidențiază rolul esențial al acestor figuri aparent marginale. Uneori tocmai aceste personaje secundare sînt cele care ne rămîn cel mai mult în minte. Care e personajul vostru secundar preferat?

Alex Moldovan este scriitor pentru copii și traducător.