Fragmente de soare

Evenimente din toate colțurile țării au făcut ca vara asta să fie lungă și să treacă în viteză. A început undeva pe la jumătatea lunii iunie, cînd am fost invitată la Discuția secretă de la Arad – un festival de literatură itinerant, unde am participat la cea de-a 12-a ediție. Nu mai fusesem la Arad, iar împrejurările au făcut așa încît să traversez, în această vizită, trei anotimpuri în cîteva zile. Pe scenă s-a citit în română, maghiară și engleză, poezie, proză și fragmente de roman deopotrivă, s-a vorbit despre surse de inspirație și literatura nouă și, într-o secțiune specială, am ascultat voci proaspete, chiar nedebutate în volum. Discuția secretă e unul dintre puținele evenimente care adună zeci de scriitori contemporani și unde poți avea privilegiul de a asculta poveștile citite chiar cu vocile celor care le-au imaginat și pus pe hîrtie. Am păstrat cu mine din Arad Casa cu lacăt și Turnul de apă, anticariatele și tramvaiele verzi, străzile cu clădiri albe, pustii și însorite la orele după-amiezii, care păreau a fi un pasaj spre universul lui Edward Hopper.

În iulie a fost Timișoara, iar zilele petrecute acolo, la JAZZx, m-au convins că efervescența anului în care a fost Capitală Europeană a Culturii este departe de a-și fi evaporat toate bulele. În 12 ani, festivalul de jazz a reușit să devină o adevărată călătorie sonoră și să creeze o comunitate pe care am văzut-o în fiecare seară în Piața Libertății, în ciuda meciurilor de final de la Euro 2024 din acea perioadă și a căldurii dogoritoare de iulie. Pe lîngă jazz, pe strada Fără Nume din Timișoara a răsunat poezie. S-a pus în scenă rezultatul proiectului educațional Strada Fără Nume, care îmbină poezia cu muzica și artele performative cu spațiile urbane. În atelierele Spoken Word, care anul acesta au însoțit Școala de Vară de Jazz, poeții români și străini au învățat să-și conducă propriile lecturi acompaniați de muzică și în interacțiune cu publicul. De la Timișoara am rămas în minte cu chitara rock a lui Matteo Mancuso și cu ritmurile cubaneze ale lui Roberto Fonseca, dar și cu Designer(Ele). (Re)proiectînd lumea, expoziția de design găzduită de HEI – House of European Institutes, unde 12 artiste din zone diferite ale Spaniei, îmbinînd tehnicile vechi cu cele moderne și folosind materialele tradiționale, cu respect pentru natură, și-au promovat specificul locurilor natale. Și mai adaug expoziția Blue de la META Spatiu, dedicată parcursului artistic al lui Derek Jarman – scriitor, regizor, designer, activist și grădinar.

August a fost luna în care, în cîteva zile, am văzut mai mult din România decît am reușit vreodată, alături de alți jurnaliști, creatori de conținut, ghizi, fotografi, cunoscuți de vreme mai lungă sau mai îngustă, aduși împreună pe rutele programului România Atractivă, căruia i-am dedicat un întreg Dosar în Dilema. România Atractivă este o platformă națională de promovare a patrimoniului cultural și turistic, care marchează 275 de obiective principale și alte 450 secundare pe o hartă a călătorului român și străin, instalînd panouri de semnalizare și, în multe cazuri, realizînd și lucrări de reablitare. Cele 12 rute care împînzesc România sînt cu istorie, cu cultură, cu tradiție, cu gusturi și, mai ales, cu personaje. Am luat cu mine toate tipurile de amintiri, de la culele și conacele oltenești pînă la „Podul lui Dumnezeu” din Ponoarele, Mehedinți, de la Peștera Topolnița, unde am intrat plutind cu caiacul pe ape verzi, pînă la Cetatea Colțești, Alba, alături de niște degustări memorabile de plăcinte pădurenești lîngă Castelul Corvinilor, de gomboți la un punct gastronomic local din Trestia, Hunedoara, ori de balmoș în Țara Moților.

Septembrie a venit cu căldură de vară indiană și cu albastru de Delta Dunării. Cu o mare parte dintre cei cu care am colindat România în august am ajuns la Jurilovca, un loc rupt de lume, unde lumina cade în felul ei. Am restaurat o gospodărie tradițională lipovenească, cu respectarea și punerea în valoare a specificului local. Mai exact, am traforat, rindeluit, șlefuit și vopsit în albastru vreo 74 de scînduri care au devenit gard și frontoane, am rașchetat fațada casei și am vopsit-o în alb, am aflat poveștile locului și l-am cunoscut pe unul dintre ultimii meșteri stufari.

A fost o vară pe fragmente, în care munca m-a dus în locuri noi, chiar dacă de aproape, cu oameni pe care altfel nu i-aș fi cunoscut și de la care am învățat multe. Fără să am o vacanță propriu-zisă (în presa pe care mi-am ales-o drept meserie e mai greu), am încercat să-mi creez, din aceste bucăți, un soare întreg.