Galerie de portrete și cîteva întrebări

Sînt oare politicienii de azi diferiți de cei din trecut? Sînt ei mai buni sau mai răi? Sînt întrebări pe care adesea ni le punem și nu numai în an electoral.

Dar ce înseamnă să fii un politician? Cine sînt ei, de obicei bărbați?

Omul de afaceri local cu conexiuni la partid(e), care controlează, de exemplu, toate asfaltările dintr-un județ și care propune deputați, poate chiar uneori are preferințe pentru un ministru pe care ajunge să-l și impună la centru? Într-un cuvînt, tartorul local, cu multe interese, dar și adesea cu un portbagaj plin de probleme?

Purtătorul de servietă ce nu crede în nimeni și în nimic, ce-și face ucenicia în organizațiile de tineret ale partidelor sau în alte instituții județene sau chiar centrale, și care devine repejor el însuși titular de servietă?

Studentul energic (și plin de idei) ce are de gestionat rapid machiavelismul din partide?

Universitarul ce visează să fie ambasador, care se implică în campanii electorale și proiecte de partide și pe care le abandonează apoi deziluzionat (sau din care este dat afară)? Sau cel care rămîne dincolo de iluzii alături de partid, de dragul unor funcții?

Cîte un factotum fără nici un profil profesional și fără idei ce apare de nicăieri și este ajutat de rețele bine unse și cu ramificații locale și naționale, și care e parașutat în poziții-cheie locale și chiar naționale (eventual trecut prin seralul rapid al unui colegiu de apărare)?

Vechiul politician care s-a perindat prin mai multe partide și care a trecut prin multe guvernări și legislaturi? Cu alte cuvinte, cel care trăiește din și pentru politică, care a acumulat eșecuri, dar s-a și reinventat, care a cîștigat prin propria charismă și perseverență adeziuni, dar și inamici? Este poate singurul tip de personaj politic ale cărui memorii, dacă și le-ar publica vreodată, ar merita citite.

Tehnocratul, trecut prin universități, think tank-uri și instituții europene, care încearcă să se strecoare printre dulăii de mai sus?

Rubedeniile, fiii, fiicele, finii și alții asemenea care populează Parlamentul, consiliile locale și județene, consiliile de administrație și alte instituții locale sau naționale?

ONG-iștii profesioniști care, tot declamînd că nu fac politică pentru că politicienii sînt proști și corupți, sînt, de fapt, partinici adesea sau măcar influencer-i politici?

Galeria de portrete e lungă și nu numai în România. Ce înseamnă că toți aceștia pot fi politicieni buni sau răi? Care este reperul sau care sînt standardele față de care îi evaluăm și îi judecăm?

Să fie acest reper blocat în mitul politicianului ideal care nu a existat nicăieri și care nu va exista niciodată? Prea des ne pronunțăm în privința politicienilor, victime fiind ale acestui miraj al politicianului fără interese meschine, ce-și dedică propria viață doar interesului public.

Să fie oare reinventarea unei tradiții a politicianului din secolul al XIX-lea, mitizat și el, reperul în baza căruia ne judecăm politicienii? De fapt, politicianul trecutului era și el cu bune și cu rele, își avea încrengăturile solide de rețele de interese, de familie și din teritoriu. Și a cărui viață era oarecum mai simplă, cînd avea un număr redus de alegători (destul de tăcuți), iar a face politică era o chestiune rezervată unui grup restrîns de bărbați aflați în fruntea unor rețele clientelare mult mai vizibile decît cele de azi.

Să fie oare reperul nostru idealul politicianului onest și competent din Occident? Sigur, doar că dincolo de cele cîteva nume binecunoscute precum Angela Merkel sau Barack Obama, prea puțini cunosc detaliile din cotidianul politicii acestor democrații mai consolidate, care trec și ele uneori prin afaceri și scandaluri sau prin ridicol și conflict electoral major. Din nou, din dorința de a desființa politicienii din România de azi, parcă idealizarea celor occidentali e mai importantă decît deslușirea complexității acelor sisteme politice.

Sau ne pronunțăm cu convingere asupra politicienilor în raport cu propriile noastre așteptări ce sînt fără sfîrșit și mereu în schimbare? Ar fi ceva ce cunosc bine politicienii din mai multe partide care, cu chiu, cu vai, e drept, au reușit să integreze România în Uniunea Europeană, pentru ca imediat să fie măturați, ținta unor alte așteptări nesatisfăcute. Să fim onești, oricît ar face politicienii, tot n-ar fi suficient și peste tot este așa în democrații.

La urma urmei, un politician – oricare din galeria de portrete schițată la început – nu va putea răspunde decît cel mult la o parte din cele de mai sus. Și nici alții în locul lor nu ne-ar mulțumi mult mai mult. E normal ca politicienii să fie în permanență criticați, evaluați și judecați aspru de cetățenii ce trăiesc într-o democrație. Doar într-un regim autoritar politicienii sînt perfecți, pentru că acolo e liniște, nimeni nu ridică vocea și nimeni nu-și exprimă public nemulțumirile sau așteptările.

Silvia Marton este profesoară universitară la Facultatea de Științe Politice a Universității București. Ce mai recentă carte publicată: Republica de la Ploiești, Editura Humanitas, 2016.