Idiocrația sau cum intrăm într-o lume în care banii înlocuiesc valorile

Există, în spațiul public, multe cifre despre care vorbim, dar cărora nu le cunoaștem adevăratul determinism. Una dintre aceste cifre este deja foarte discutatul procent pe care statele NATO ar trebui să-l cheltuiască pentru propria înarmare. Peste tot auzim despre acest 2%, mai ales de cînd SUA, prin alegerea lui Donald Trump ca președinte, în cursul anului 2016, se plasează din nou pe o tendință izolaționistă în raport cu politica internațională. Așa cum spuneam, nu știm cu exactitate care este semnificația acestui 2% anual din PIB pentru înarmare, după cum nu știm care este semnificația – alt exemplu – acelui 3% anual din PIB, în care ar trebui să se încadreze deficitul bugetului de stat. Sînt cifre cu semnificații diferite și care pot avea explicații diferite. De exemplu, 3% din PIB în care ar trebui să se încadreze deficitul public anual ne duce cu gîndul la faptul că cineva s-a gîndit ca totalul datoriei publice a unui stat să nu ajungă la 100% din PIB de-a lungul unei generații, adică într-o perioadă de 25-30 de ani. Și este un plan just, acesta al stopării posibilităților de îndatorare, ținînd cont de viitor și de modul în care datoria publică a unui stat afectează generațiile viitoare. În ceea ce privește acel 2% din PIB destinat apărării, aici nu avem o explicație rațională. Este posibil ca un planificator militar, fără a ține cont de un calcul prea amănunțit, să fi ajuns la concluzia că este o cifră rezonabilă în raport cu eforturile pe care ar trebui să le facă un stat pentru înarmare, raportate la media mondială a cheltuielilor pentru înarmare.

Această cifră a cheltuielilor pentru înarmare este una dintre cele mai discutate în ultimii ani. Nimeni nu credea vreodată că un prag al cheltuielilor pentru înarmare, tratat pînă mai ieri ca orientativ, va deveni rapid obligatoriu. Veștile rele au venit în acest caz dinspre America. Cum de a ajuns un președinte american să condiționeze, atît de clar și public, alianța și apărarea unui stat aliat occidental de mărimea sumelor pe care acest stat le cheltuiește pentru înarmare? Cum au ajuns banii să înlocuiască prietenia care are la bază valorile comune occidentale? Cum a fost posibil să se ajungă aici? Și ce ar urma? Pentru a înțelege mai bine, vom face o scurtă analiză a ceea ce s-a întîmplat în America în ultimele patru-cinci decenii. Pentru că despre asta este vorba. Acolo este problema. Trump nu a venit de nicăieri. El este exponentul unei stări noi a societății americane, al unei schimbări.

Pînă de curînd, această cifră era pur orientativă. Statele mai puțin bogate, așa cum este și firesc, cheltuiau mai puțin pentru apărare. Pentru ele, veșnica alegere între arme și unt înclina mereu spre unt. Armele fiind ceva mult prea scump. Stăteau însă liniștite sub umbrela NATO, pentru că NATO însemna o instituție, dar și un angajament de apărare comună inventat de lumea civilizată și girat de către americani. Gîndeau, probabil, că și așa mereu lumea occidentală a beneficiat de canale de redistribuire a avuției în favoarea sa. Numai că acum lucrurile s-au schimbat. Nimeni nu mai poate sta liniștit pentru că America nu mai poate garanta acea liniște. America, prin vocea președintelui său, a amenințat lumea occidentală, condiționînd apărarea de cheltuirea de bani. Cu alte cuvinte, pentru America lui Trump, banii sînt mult mai importanți decît apartenența la un set de valori comune, occidentale. Acest tranzacționism ieftin care a răsărit din politica americană i-a surprins doar pe cei care nu știau ce se petrece de mult timp, cam din anii ’80 ai secolului trecut, în inima societății americane. Acolo se întîmplă un fenomen amplu de renunțare la merit și la valori în favoarea banilor. Sau, mai bine zis, se întîmplă că elita americană a înlocuit, încet-încet, meritul bazat pe știința de carte, ca prag fundamental de ascensiune socială, cu banii, ca unic prag și criteriu de ascensiune.

Chiar dacă părinții și bunicii celor care decid azi în America (și-l putem enumera aici și pe Trump) și-au construit viața pe merit, muncind și învățînd carte, ultimele generații au trecut la un proces de „monopolizare a meritului”. Procesul acesta de impunere a unui monopol asupra meritului a început din anii ’80 ai secolului trecut și continuă. Adrian Wooldridge, în lucrarea sa Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă, pune în evidență cîteva critici îndreptățite asupra modului în care lumea occidentală și America gestionează azi acest capitol important. Iată ce spune, citîndu-l pe Daniel Markovits: „Meritocrația este acum opusul a ce s-a intenționat să fie (...), un mod de a transmite de la o generație la alta privilegii moștenite prin mecanismul învățămîntului de elită. Membrii elitei cheltuiesc milioane de dolari cumpărînd avantaje educaționale pentru copiii lor, uneori mutîndu-se în cartierele în care se află școlile potrivite, alteori trimițîndu-și copiii la școlile particulare potrivite...” (Adrian Wooldridge, Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă, Editura Polirom, 2022, p. 14). Sau, de asemenea, discutînd despre modul în care meritul este confiscat de către cei din frunte pentru copiii lor, Wooldridge arată: „Există un sîmbure de adevăr în aceste plîngeri. Criticii au dreptate cînd spun că meritocrația poate să fie adesea o mască pentru privilegiile de clasă. Copiii privilegiați, care pornesc în viață sprijiniți de părinți și apoi plutesc pe un norișor de școli bune și meditații, au mai multe șanse de a-și atinge întregul potențial decît copiii săraci. Oxford și Cambridge recrutează mai mulți studenți din opt școli de elită decît din 3.000 de școli de stat laolaltă. Universitățile din Ivy League au mai mulți studenți care provin din cei 1% care se află la vîrful distribuției veniturilor decît din toată jumătatea inferioară” (op. cit., p. 15).

Aceasta este marea problemă a Americii de azi. Nu mai există mobilitatea socială dorită și capitalul social se află în scădere valorică. Produsul învățămîntului american nu mai este un om care să creadă în valori și care să știe exact cărei lumi aparține. El știe doar despre bani pentru că este în întregime creația banilor. Wooldridge completează: „Cu toate acestea, criticii de azi ai ideii meritocratice au dreptate în ceea ce privește un aspect important: că există pericolul ca elita meritocratică să se transforme într-o aristocrație care-și transmite privilegiile copiilor săi investind intens în educație și care, din pricina succesului său durabil, se uită de sus la restul societății. În ultimele patru decenii am asistat la una dintre cele mai nefericite evoluții din istoria ideii meritocratice: mariajul dintre merit și bani” (op. cit., p. 24). Este mariajul care îl înlocuiește pe cel dintre merit și știința de carte. Încet, fără să ne dăm seama, intrăm în lumea proștilor.

Trump este produsul unei asemenea stări. Și atunci nu ar trebui să ne mai mirăm că el este cel care condiționează apărarea României, de exemplu, de faptul că România ar trebui să cheltuiască 2% pentru apărare. Este clar că asistăm la un fel de tîrg ieftin care nu este de bun augur pentru viitorul coeziunii din interiorului Occidentului. Este, de fapt, o invitație adresată Chinei, Rusiei sau oricărui alt stat puternic să atace un stat occidental care nu cheltuiește pentru înarmare. Mergînd mai departe, am putea spune că Trump propune marilor puteri ale lumii o reîmpărțire a zonelor de influență și este dispus să cedeze părți din Occident pe bani sau prin schimb direct: îmi dai Mexicul și-ți dau România și Polonia la pachet. Poate greșim, dar... Ar trebui să medităm profund la asta.

Se duce o bătălie, azi, între lumea lui Trump, tranzacționistă, bazată pe cuantificarea în bani a orice există material și imaterial, și lumea noastră cea veche, în care valorile sînt mai presus chiar și decît banii și în care banii încă nu au pătruns peste tot. Ciocnirea acestor două lumi eu o văd clar în cele două tendințe ale științei economice care atrag economiștii de o parte sau de alta. Noi, cei „bătrîni”, încă mai punem omul în centrul lumii, iar alții, „tinerii”, pun doar matematica inflexibilă și neutră în centrul lumii. Sper ca lumea lor să nu ne învingă, deși în sufletul meu am mari semne de întrebare.

De acolo, din partea rea și reactivă a societății americane, ne vine o propunere. Și anume ca lumea să fie condusă de idioți. Desigur, veți zîmbi și veți spune că nu este posibil așa ceva. Eu vă spun că semnele sînt deja clare, deși mulți dintre noi nu le văd. Pentru că transformarea care ne este propusă nu este una bruscă. Există un film, se cheamă Idiocracy, care este tradus blînd în limba română, de către cineva care nu a știut ce traduce, prin sintagma Supremația nătîngilor. De fapt, lumea despre care vorbește autorul este o lume a proștilor. Filmul este realizat de Mike Judge și a fost pus pe piață în anul 2006. Este o parodie despre cum un om mediu, din punct de vedere al inteligenței și pregătirii, ajunge să fie pus în hibernare și se trezește 500 de ani mai tîrziu. Lumea în care se trezește este una condusă de proști. Lumea nouă, condusă fiind de proști, este dominată de anti-intelectualism, prostie și mercantilism. Este o lume golită de valori, în care personajul despre care vorbim este cea mai inteligentă ființă de pe planetă.  Mi-am amintit de acest film atunci cînd Trump a sugerat că dezinfectanții injectați în corp ar putea combate COVID-ul, dar și atunci cînd a produs, printr-un îndemn la revoltă, atacarea Capitoliului de către simpatizanții săi. Ce fețe aveau acei oameni! Mulți dintre ei se aflau la granița cu animalitatea. Dar îl simpatizau pe Trump și credeau că pot să stea liniștiți în fotoliile de parlamentari. Despre asta este vorba. Lumea de mîine s-ar putea să ne ofere mari surprize dacă nu acționăm rapid. Și întoarcerea la conceptele clasice de școală și învățătură de carte este singura soluție. Întoarcerea acum și nu mîine.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.