Ignoranța, un risc existențial

În toată istoria filosofiei universale, s-a făcut o deosebire sănătoasă și utilă între două feluri de ignoranță: cea „virtuoasă”, a lui Socrate, care recunoștea că știe că nu știe nimic, și cea „populară” sau vulgară, a celui care nici măcar nu știe că nu știe, nici măcar nu are o vagă reprezentare a cunoașterii sale, atîta cîtă e, și a ceea ce se află dincolo de ea. Prin urmare, de la greci, trecînd prin Montaigne și pînă la Kant, era o calitate să știi unde se află frontiera dintre ceea ce știi și ceea ce nu știi, și era o dovadă de vanitate să ignori dimensiunile propriei ignoranțe.

Lumea modernă a transformat ignoranța într-un cîmp de cucerit, sub forma unei înaintări progresive, ineluctabile, a luminii cunoașterii care își întinde razele strălucitoare asupra teritoriilor inospitaliere și periculoase ale ignoranței.

A fost un vis frumos, acesta al cuceririi lumii prin cunoaștere și al întemeierii unui lumi mai bune și mai drepte prin stăpînirea ignoranței. Așa cum arată lumea astăzi, sîntem îndreptățiți să credem că ignoranța și cunoașterea nu funcționează ca un perimetru în care înaintarea cunoașterii ar reduce spațiul ignoranței, sau ca un sistem de vase comunicante, cu creșterea cunoașterii în detrimentul necunoașterii, bunăoară.

Explozia informațională din ultimele decenii a creat însă un alt fel de peisaj, unul în care progresul dezlănțuit al cunoașterii s-a însoțit de o revendicare a dreptului extins la existență al ignoranței. De fapt, s-ar putea să nici nu avem de-a face cu ignoranța în sensul acela inocent, al necunoașterii genuine de care vorbeau clasicii. Ci cu o figură nouă a faptului de a nu ști, chiar cu un ansamblu întreg de figuri diverse ale ignoranței, care nu se reduc la simpla mărturisire a neștiinței (după modelul omului simplu care nu știe și nici nu are nevoie să știe multe lucruri sofisticate, din știință, tehnică sau administrarea treburilor publice), la ridicarea pasivă din umeri sau la retragerea politicoasă din discuțiile care ne depășesc.

Nu, astăzi ignoranța, sub chipuri și manifestări din cele mai surprinzătoare, își cere dreptul de a participa ca partener egal în orice dezbatere și în orice luare de decizii. Ea nu mai este sora mai mică și mai săracă a cunoașterii, partea exclusă, împinsă la marginea lumii, supusă judecăților negative și oprobriului public. Ea nu este nici tărîmul întunecos și mut, aflat dincolo de marginile a ceea ce știm și a ceea ce spunem. Cu atît mai puțin este oglinda în care să ne recunoaștem limitele, să ne oblige să ne întoarcem introspectiv spre noi înșine, să ne evaluăm cunoștințele și atitudinile, să ne zdruncine astfel încît să ne reevaluăm epistemic și moral, pentru a regăsi moderația sau circumspecția în fața celorlalți.

Nimic din toate acestea într-o perioadă în care ignoranța capătă drept de cetate pe fondul confuziei epocale dintre cunoaștere și informație. Dimpotrivă, încurajată de iluzia cunoașterii transmisă sub forma accesului tehnic nelimitat la informații și dezinformări, ignoranța strălucește în rolul său de regină a balurilor publice. Fiecare zi ne aduce noi și noi mărturii ale impetuozității cu care maeștrii ignoranței, regizorii pieselor în care acest rol e unul principal, pun în scenă interpretări zise alternative, menite să stîrnească îndoiala cu privire la rolul determinant al cunoașterii în înțelegerea și construcția lumii.

Liant social

Întinderea și impactul ignoranței l-au făcut pe psihologul american David Dunning să afirme că dacă i s-ar da mînă liberă să scrie despre orice subiect ar putea, ar alege să cerceteze felul în care ignoranța noastră ne modelează viața în moduri pe care nu le cunoaștem și despre măsura în care ignoranța canalizează profund cursul vieților noastre.

Desigur, putem vedea în această afirmație și o recunoaștere a limitelor capacității noastre de a înțelege lumea, dar cred că e vorba de mai mult de atît: e vorba despre felul în care mobilizăm ceea ce nu știm și ceea ce nu înțelegem pentru a ne construi relația cu lumea. Altfel spus, nu mai considerăm ignoranța drept un handicap, un neajuns care trebuie rezolvat, depășit sau înfruntat, ci o stare de fapt, un dat care intră cu totul în calculul relației noastre cu lucrurile din jur și cu ceilalți. Ignoranța nu este deci abisul în fața căruia ezităm și ne oprim, ci este un liant social, un pretext al solidarității și al afirmării unor drepturi colective.

Prezența ignoranței nu doar alături de cunoaștere, ci printre toate pliurile ei, uneori în poziție dominantă față de ea, i-a făcut pe cercetători să vorbească despre necesitatea unei veritabile științe a neștiinței, pe care au numit-o agnotologie, în cadrul căreia se studiază atît agnogeneza, adică procesele de naștere a ignoranței, cît și fenomenologia acesteia, nesfîrșitele ei manifestări și influențe în viața publică.

Știm, prin urmare, de la acești cercetători, că există cel puțin trei surse majore ale ignoranței: ea este mai întîi o stare naturală – ne naștem neînvățați, neștiutori, și în această formă ea este un veritabil combustibil al cunoașterii, unul prin care vrem să descoperim misterele lumii. Educația este cea care pune cel mai mult în mișcare motoarele cunoașterii.

În al doilea rînd, ignoranța poate fi înțeleasă ca un tărîm pierdut sau ca o geografie cu un peisaj diferențiat: bunăoară, începem să cunoaștem într-un anumită direcție, lăsînd deoparte, adică ignorînd alte direcții. De asemenea, există zone întinse abandonate în mare parte sau definitiv necunoașterii (biblioteci arse, documente dispărute) sau care pot fi distruse iremediabil.

În sfîrșit, există ceea ce se cheamă ignoranța strategică, adică ignoranța deliberat fabricată pentru a zdruncina încrederea în cunoaștere, cu deosebire în cunoașterea științifică și medicală.

Exemplele clasice au devenit celebre în ultimele decenii: este vorba despre pseudocunoașterea științifică finanțată de marile companii industriale menită să demonstreze că fumatul nu provoacă boli pulmonare și cancer, că îngrășămintele chimice nu dăunează plantelor și sănătății, că zahărul din băuturile carbogazoase răcorește și fortifică etc. Mai recent, aceeași ignoranță strategică a susținut că vaccinurile provoacă autism, că virusul COVID-19 nu a existat etc. Ignoranța strategică are acest rol de a organiza îndoiala, incertitudinea și de a răspîndi dezinformarea. Tot așa cum ea poate să lucreze la descurajarea cunoașterii atunci cînd trebuie fabricate secrete (instituționale, economice, militare) sau cînd trebuie să se creeze impresia publică a necesității secretelor.

Oricum ar fi, putem să susținem aici un lucru: că dialectica dintre cunoaștere și ignoranță este una mult mai complicată decît aceea a simplei translații dinspre una spre cealaltă. Astfel, nu orice poate fi subordonat idealului cunoașterii, după cum nu orice ignoranță este un lucru rău. Putem merge pînă la a spune că există cunoașteri putrede, după cum există ignoranțe sănătoase. De exemplu, nu e deloc folositor să cunoaștem tehnicile de tortură, de sclavie sau de ucidere în masă din epocile trecute, după cum limite etice foarte ferme trebuie să poată împiedica cercetări riscante pe oameni sau pe animale ori chiar anumite cercetări istorice. Aceleași considerente etice ne pot convinge că nu orice merită să fie cunoscut și, mai ales, nu cu orice preț.

Postură morală

În ultima parte a acestui text aș dori să revin puțin la descrierea mecanismelor ignoranței. Aceeași zisă știință a agnotologiei, descrisă de autori precum Daniel R. DeNicola sau Lee McIntyre, dar și Stuart Firestein ori Robert Proctor și Londa Schiebinger, definește ignoranța voluntară ca fiind ignoranța cuplată cu decizia de a rămîne ignorant. Iar punctul critic aici nu este ignoranța, ci decizia voluntară, alegerea, născută nu din neîncrederea în adevăr, ci din convingerea că adevărul propriu e superior oricărui adevăr și, prin urmare, el nu trebuie confruntat cu alte adevăruri și nu trebuie verificat.

Ceea ce e de remarcat în spațiul ignoranței voluntare nu are de-a face cu vreun proces cognitiv: ignoranța mîndră de ea însăși, sigură pe ea însăși și proactivă, nu este vreo mare revelație în raport cu metodele cunoașterii și ale cercetării și descoperirii adevărului, ci este o atitudine, o postură socială și morală: aceea e disprețului față de adevăr care sufocă sub agresivitatea propriei suficiențe nu doar un deficit cognitiv, ci și unul etic.

Ignoranța voluntară se construiește temeinic pe un pretins și falsificat drept la îndoială: avem dreptul să ne îndoim de vaccinuri, de faptul că Pămîntul e rotund, de schimbările climatice, de orice ne oferă știința, în numele libertății noastre neîngrădite de a avea dreptate și a de a considera că a avea dreptate pornind de la propriile convingeri și sentimente e un drept suprem, care bate orice alt drept și orice adevăr. Impetuozitatea ignoranței voluntare provine din cultivarea unei impresii considerate autentice, impresia mărturisită sieși și celorlalți că ești sincer, iar atunci cînd ești sincer, înseamnă că ai dreptate și ești drept. Sinceritatea dezvăluită public și ridicată la rang de virtute supremă este mai corozivă pentru cunoaștere și știință decît orice experiment științific sau efort al cercetătorilor de a-și verifica ipotezele.

Bătălia dintre cunoaștere și ignoranță s-a mutat din spațiul neutru al dezbaterii de idei în spațiul supraîncărcat emoțional și afectiv al unor subiectivități individuale și colective în care orice idee diferită de a mea are darul de a mă jigni, de a mă amenința în simțirea mea atît de fragilă, astfel încît, oricît (de puțin) aș ști și oricît (de mult) aș ignora, această proporție e irelevantă într-un spațiu public în care nu se mai confruntă priceperi și competențe, ci afectivități și simțăminte, în care nu se mai mărturisesc îndoieli și incertitudini, ci doar convingeri de nezdruncinat.

Ignoranța voluntară e o piesă dintr-un puzzle din care mai fac parte post-adevărul, conspiraționismul, dezinformarea, manipularea, pseudo-știința și toți ceilalți cavaleri ai apocalipsei informaționale și digitale de azi. De aceea, miza ignoranței nu mai este azi de ordinul cunoașterii (de unde discreditarea tot mai întinsă a școlii), ci este una socială, politică și chiar vitală pentru comunitatea umană în ansamblul ei.

Succesul ei devastator a fost posibil tocmai în detrimentul aspirației moderne a autonomiei și simțului critic. Libertatea prin cunoaștere a fost înlocuită cu libertatea de a crede ce vreau eu, ce simt eu, chiar și cu libertatea de a nu ști nimic, iar a cunoaște este mai puțin ofertant decît a fi confirmat printre ai tăi prin ceea ce „știi” și, mai ales, prin ceea ce ignori.

Ignoranța a devenit astăzi un risc existențial pentru părți importante din societățile noastre. Ea este o amenințare la fel de gravă pentru viitorul nostru precum este încălzirea globală, pericolul nuclear sau orice pandemie.

Ciprian Mihali este profesor la departamentul de filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Ultima carte publicată: Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală, Editura Trei, 2023.