Independență de lagăr

Ideea unei excelențe prezumate a politicii externe a lui Nicolae Ceaușescu nu are legătură cu recentele noastre evoluții/involuții interne și, de fapt, nu este deloc nouă. Repede în anii 1990, pe măsură ce provocările tranziției ne puneau în situația de a asculta sfaturile celor alături de care doream să fim (NATO, apoi UE), au apărut nostalgiile după epoca în care România/RSR avea „o voce distinctă”, în care „era ascultată” , în care „aveam ceva de spus” etc. Drept care cred că e de-a dreptul sanitar, azi, să încercăm să separăm, și aici, fantasmele de realitate.

Cît de independentă? Politica externă a anilor Ceaușescu rămîne interesantă pentru istoric, dar realmente independentă ea nu a fost niciodată. Și nici nu avea cum. Regimul de la București (sau Sofia, sau Varșovia etc.) era el însuși o clonă a regimului de tip leninist de la Moscova. Desigur că existau diferențe de formă, dar fondul sistemului era același: represiune și dictatură acasă, propagandă cosmetizatoare, instituții ideologizate și economie naționalizată, centralizată și planificată. În privința ierarhiei, lucrurile erau clare: ca și la Moscova, partidul – și nu Ministerul de Externe, nu Guvernul – avea inițiative în politica externă.

Bucureștiul a avut deseori, după 1962, opinii diferite pe anumite dosare (cum ar fi dezvoltarea industriei vs. agricultură; integrare vs. autonomie, relații bilaterale cu diverse țări ș.a.), dar în problemele fundamentale, ce țineau de esența regimului, consultarea cu Moscova a fost constantă. Singura școlarizare certă a viitorului lider Ceaușescu (după alfabetizarea din clasele primare) o reprezintă cele cîteva luni petrecute la Academia Militară sovietică „Frunze“, în 1951-1952. Prima vizită „de stat“ a noului prim-secretar Nicolae Ceaușescu, în septembrie 1965, a fost la Moscova, întîmpinat de Leonid Brejnev. Penultima sa vizită în străinătate a fost tot la Moscova, pe 4 decembrie 1989, primit de un al patrulea lider sovietic cu care și-a suprapus cariera, Mihail Gorbaciov (iar ultima vizită avea să fie în Iran, două săptămîni mai tîrziu).

O unică nuanță distonantă – și începutul. Știm de la Tolstoi că toate familiile fericite se aseamănă între ele, în timp ce familiile nefericite își poartă fiecare năpasta în felul său. Parafrazînd, am putea spune că, în politica internă, toate regimurile comuniste sînt aidoma: teroare în societatea de supuși, partid unic în politică, lider dictator în centrul sistemului ș.cl.; în schimb, în politica externă, Sofia putea fi pe față un client al Moscovei, Tirana mergea deschis pe mîna Beijingului lui Mao, Tito de la Belgrad semnala ca „nealiniat”, iar Ceaușescu, o vreme, chiar a flirtat cu eurocomunismul (fiind interlocutor privilegiat pentru liderii comuniști francezi, italieni, spanioli, greci etc.), dar și cu rolul de protector al lumii a treia (spre care trimitea echipe de constructori, burse studențești și ajutoare de tot felul, de la medicamente la... arme).

Bazele acestei politici externe (independente cu ghilimele de rigoare) n-au fost puse de N. Ceaușescu, ci de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Rezistența lui Dej față de sugestiile Moscovei n-a plecat de la dosare politice, ci de la unele economice. Trebuie înțeles că Gheorghiu-Dej și N. Ceaușescu s-au temut efectiv de sovietici – dar nu din grijă pentru sistemul comunist, ci din spaima că sovieticii ar putea să-i schimbe pe ei, pe oamenii Puterii, și să dea sistemului alte chipuri (cum URSS a și făcut, în alte state supuse). Pe plan intern, regimul și conducătorul erau legitimați prin forța brută. În schimb, legitimarea în exterior avea nevoie de o armă mai subtilă – și aceasta a fost politica externă a Bucureștiului. 

Naționalismul ca panaceu. După retragerea armatei sovietice din România comunizată (vara lui 1958), Gheorghiu-Dej a păstrat dictatura pe plan intern, dar, în extern, începea un proces interesant de „naționalizare” a comunismului. După 1965, Ceaușescu va prelua rețeta și o va perfecționa. În mai 1968, cînd vizita Bucureștiul, francezul Charles de Gaulle aprecia nu farmecul sau francofonia lui Nicolae Ceaușescu (inexistente, ambele), ci tocmai naționalismul românului. Așa cum De Gaulle se autoevalua ca fiind un „suveranist” în NATO și în lumea occidentală, tot așa el vedea în Ceaușescu un „suveranist“ în Tratatul de la Varșovia și în sfera sovietică. Pe coarda mereu întinsă a acestui paradox (național-comunismul lui Ceaușescu a fost cu totul real, chiar dacă în teorie cei doi termeni sînt incompatibili) s-a dezvoltat și politica României, mai ales după 1964: stalinism de diverse grade în plan intern, dar contraziceri (reale!) cu URSS în plan extern, regimul știind foarte bine că ecoul acestor diferende va fi benefic în țară (pe fondul unei rusofobii tradiționale) și în relațiile cu Occidentul (relații care au fost preponderent economice, culturale cu intermitențe și niciodată ideologice).

China, ca un alibi. Desprinderea lui Gheoghiu-Dej de sub tutela sovietică s-a produs în contextul conflictului deschis dintre comuniștii sovietici și cei chinezi, la începutul anilor 1960. Pentru mulți dintre nostalgicii lui Ceaușescu, vizita lui în China, în iunie 1971, ar fi fost cauza pentru devierea autoritară ulterioară, pentru aberațiile cultului personalității etc. Aceasta e o concluzie pripită. Nu China lui Mao l-a impresionat pe N. Ceaușescu, ci Coreea de Nord vecină, condusă de Kim Ir Sen. Dar nici China și nici Coreea de Nord nu sînt responsabile de deraierea lui Ceaușescu și nici de celebrele lui teze din iulie 1971 – în fond, chinezii și nord-coreenii îi cam primeau la fel pe toți vizitatorii lor comuniști; dar mintea lui Ceaușescu era deja, cel puțin din 1968, un teren fertil pentru restalinizarea ce avea să urmeze.

Ceaușescu și americanii. Trei președinți americani consecutivi (Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter) s-au întîlnit direct cu liderul român, într-o relație cu totul win-win. Mai direct fie spus, Ceaușescu a avut o relație caldă cu SUA cîtă vreme Războiul Rece și conflictele by proxies ale celor două superputeri i-au dat Conducătorului o marjă de manevră reală. Este evident că americanii știau foarte bine ce înseamnă dictatura lui N. Ceaușescu, dar ceea ce-i interesa pe ei era identificarea oricărei breșe din Cortina de Fier. Deciși să trateze diferențiat statele din sfera URSS (tocmai pentru a submina controlul sovietic), americanii au exploatat atît megalomania Conducătorului, cît și politica lui externă, nealiniată sovieticilor. Noul președinte (după 1980) Ronald Reagan n-a mai dorit să se vadă cu liderul român – și nici nu mai avea nevoie de el. Ultima faptă notabilă (cît de cît) a RSR în relația cu SUA s-a petrecut în vara lui 1984, cînd sportivii tricolori (ei înșiși parte timp de decenii din politica externă a țării, desigur!) n-au boicotat Olimpiada de la Los Angeles – așa cum au făcut sovieticii și clienții lor. Dar succesul sportiv românesc n-a mai adus dividente politice. Peste un an, un Mihail Gorbaciov tînăr prelua conducerea la Moscova, iar Occidentul își găsea în el un interlocutor direct – și nu mai avea nimeni nevoie de medierea lui N. Ceaușescu, ca în deceniul precedent. 

Într-o gîlceavă eternă. Rămîne, în egală măsură, interesantă maniera în care diplomația română a anilor 1960-1980 a navigat prin zona de conflict perpetuu dintre arabi/palestinieni și israelieni, în Orientul Mijlociu. În context, un detaliu trăit la prima mînă: în 2008, am vizitat Israelul (ca ministru de Externe), am fost primit, printre alții, și de prim-ministrul Ehud Olmert și, în schimbul preliminar de amabilități (scrise de alții), i-am adus aminte gazdei de constantele noastre relații diplomatice, neîntrerupte (în 1967) nici măcar de presiunile sovieticilor și ale celorlalți din lagărul comunist (care atunci au criticat și au penalizat Israelul). Premierul israelian mi-a mulțumit, desigur, după care – profitînd de specializarea mea profesională în Istoria comunismului – m-a întrebat totuși cam cît de posibil ar fi fost ca România să-i fi boicotat pe sovietici... cu acordul sovieticilor, astfel încît, prin intermediul Bucureștiului, Moscova să fi păstrat un canal de comunicare cu Israelul. I-am spus dlui Olmert convingerea mea că ce s-a întîmplat atunci, în 1967, nu a fost o coregrafie româno-sovietică pentru înșelarea israelienilor – dar, în același timp, știu că există, și în Israel, ca și în România, o astfel de interpretare.

 Destindere, bănci și afaceri. Relațiile RSR cu țări precum Franța, Germania de Vest, Marea Britanie ș.cl., lansate frumos în deceniul destinderii Est-Vest, 1965-1975, au statuat o politică externă clar supusă primatului economic. Avînd de recuperat un retard istoric în domeniul industrial (ceea ce regimul comunist nu a reușit decît în mică măsură), anii Ceaușescu au văzut unele afaceri interesante: proiectul Dacia-Renault pentru o mașină populară, tehnologia nucleară canadiană pentru centrala de la Cernavodă, know-how occidental (furat?) pentru diamantele industriale, televiziunea color în sistem PAL-SECAM, diferit de cel sovietic etc. După cum în altele (proiectul aeronautic ROMBAC, cu motoare britanice, dezvoltarea rafinăriilor în paralel cu scumpirea mondială a petrolului, proiectul OltCit-Citroën etc.) regimul a eșuat. Începută promițător, spuneam, această colaborare, economic vorbind, cu țările occidentale a terminat într-o fundătură: în 1989, fabricile din România lucrau în lohn (confecții Steilmann la Craiova, pantofi sport Adidas la București etc.) pentru că mîna de lucru românească era foarte ieftină și pentru că nevoile de valută ale regimului nu puteau fi satisfăcute cu produse românești.

În fine, suprema mitologemă – o autentică gogoriță – e cea referitoare la „banca independentă” pe care ar fi vrut s-o înființeze N. Ceaușescu în 1989, după ce reușise plata datoriilor țării. Dacă cineva își poate imagina că o țară precum RSR – ea însăși total debilă economic, care își dusese oamenii în pragul înfometării efective pentru a face rost de valută – ar fi putut împrumuta, la rîndu-i, alte state debile (dacă nu chiar falite) din lumea a treia, iar toată această afacere să aibă un oarece profit... atunci partizanii ideii „băncii lui Ceaușescu” chiar sînt cei mai optimiști oameni care pot exista.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din București. Ultima carte publicată: Noul Război Mondial al vechilor orgolii (în care vom cădea cu toții prizonieri), Editura Curtea Veche, 2024.

Credit foto: M. Pleşu