Între o declarație de dragoste și-un all-inclusive 2.0

Partea întîi: Cartea, mai mult decît o vacanță

Nu cunosc desfătare mai mare decît aceea de a deschide o carte bună și de a te lăsa tras în lumea construită între paginile ei. Mai întîi să intri cu un ochi, eventual cu o sprînceană ușor ridicată, să testezi apele, ia să vedem ce-avem aici, lent, fără nici un strop de grabă, iar apoi să îndrăznești să pășești și să înaintezi, să-ți fie absorbite în universul acela fiecare parte din corp și fiecare loc din creier. Să încremenească secundele, să-ți fie pusă pe pauză ruminarea continuă, să se estompeze urgențele, să amuțească globul. Să fii într-o carte. Să te poarte în timp, în spațiu, în culturi, în alte minți. Să o locuiești și să te locuiască. Ce splendoare!

O carte e mai mult decît o vacanță. Mai mult decît o călătorie, decît o experiență, decît o modalitate de a-ți petrece timpul liber. O carte se așază în tine, se decantează, se cerne. E acel fișier pe care-l poți accesa oriunde, oricum, oricînd. Pentru că îți rămîne, chiar dacă, de la un punct încolo, vei crede că nu mai e acolo, chiar dacă nu mai ești conștient de asta, chiar dacă o uiți, chiar dacă vei crede că ai trecut peste ea, că te-ai „vindecat”. O carte se integrează în ADN-ul tău afectiv și neuronal. Devine parte din tine, din bagajul tău personal. O carte cu adevărat bună te schimbă. Punct.

Și de la capăt. Mereu de la capăt. Pentru că urmează alta. Și alta, și alta. Uneori, în paralel. Întotdeauna m-a fascinat cum, atunci cînd crezi că nu vei mai găsi o carte la fel de bună precum cea pe care tocmai ai închis-o, dai totuși, la un moment dat, peste alta. Pe care – culmea! –, oricît de diferită e de cealaltă, o poți iubi cu aceeași intensitate. Un soi de poliamorie de cititor, dacă vrei. Iar cartea nu cunoaște gelozia, nu e posesivă și nici nu cere mare lucru de la tine în afară de un preț simbolic și de a face efortul de a pătrunde între paginile ei. Nu vrea condiții speciale, nu are pretenții, te așteaptă cuminte să revii, din nou și din nou. La infinit. Indiferent de contextul politic ori de cel socio-economic, indiferent de momentul zilei sau de starea în care ești, indiferent de țara în care te afli, de portretul tău robot, de clasa socială, de obiceiuri, stil, condiții climatice, valori ș.a.m.d. Într-o carte, poți fi cine vrei tu să fii. Și e în asta o frumusețe dificil de tradus în cuvinte. 

Cum e o adevărată provocare și să-mi imaginez nu doar o vacanță, ci o viață fără cărți. Îmi pot închipui multe, dar nu și asta. Pentru că poveștile sînt tot ce cunosc eu mai prețios. Pentru că ele mișcă lumea (mea). Pentru că ele (ne) supraviețuiesc. Pentru că de la ele cred că pornește și la ele se termină totul. Un fel aparte de all-inclusive.

Partea a doua: Cartea în vacanță

Un all-inclusive din toate punctele de vedere, adică ceea ce nu găsești în ofertele agențiilor de turism. Ar fi și imposibil, după cum am arătat, sper, anterior.

Cu toate acestea, cînd mă gîndesc la împletirea aceasta dintre carte și vacanță – cea concretă, perioada de timp pe care o blocăm pentru un respiro mai mic sau mai mare –, prima imagine care-mi aterizează pe retină e, deloc surprinzător, poate, una din copilărie: o fetiță care pare într-o transă, cu o carte în mîini. Habar n-am ce citește, aș vrea să ridice un pic volumul, să-i văd coperta, sau să fac așa cum fac atunci cînd, în mijloacele de transport, zăresc pe cineva citind: să mă-nvîrt în jurul lui (sau al ei), pînă cînd titlul și/sau autorul/-oarea mi se dezvăluie (ce satisfacție!). Știu totuși că e în orașul ei natal, n-a ieșit din perimetrul cărții. Și că e vară. Vacanța de vară. Și că nu-și dorește nimic altceva în afară de a-și face culcuș acolo, în ea. Mă acoperă complet însă sentimentul ăsta al ei, de-a fi lăsată în pace, lăsată să citească, să uite cu toții de ea. Și sentimentul acela că e unde trebuie să fie. Un acasă într-o carte.

Probabil că mi-a rămas de atunci, dintr-o vreme cumva imemorială, o nostalgie. Sau, poate, o moștenesc. Poate e imprimată în genetica mea. Poate tocmai de-asta nu există pentru mine o vacanță (/viață) fără carte – fără cărți, de fapt, numai pluralul mă poate satisface, mă poate face să mă simt confortabil oriunde sînt, în orice companie mă aflu, în orice context călătoresc. Aș fi tare dezorientată altfel.

Așa că, de cînd mă știu – sau, mai bine zis, de cînd am conștiința propriilor acțiuni –, car după mine permanent în concedii o mini-bibliotecă. Am trecut de faza în care mi-am luat cu mine bibliografii, de cea în care mi-am adaptat selecția de vacanță în funcție de locul în care mergeam (geografic vorbind), am trecut și de faza în care plimbam titlurile ușurele, de relaxare, așa, atunci cînd voiam să-mi forțez și neuronii să intre în vacanță, am depășit-o pînă și pe cea în care triam în funcție de noutăți sau de cum mă simțeam înainte de plecare. Acum iau pur și simplu ce urmează la rînd din teancurile pe care mi le construiesc continuu. Singurul lucru la care mai sînt atentă e să fie cît mai diverse (gen, subgen, stil, voce, poveste etc.), ca, în cazul în care o lectură nu funcționează pentru mine la momentul respectiv, să pot aluneca rapid înspre alta. Și-atît. Și, îți mărturisesc, asta e „formula” cîștigătoare pentru mine, mi-e foarte bine așa. Mai ales atunci cînd dau astfel peste o carte realmente bună. O, ai ghicit, desfătare. All-inclusive 2.0.

Eli Bădică este editoare, coordonatoarea imprintului n’autor de la Editura Nemira.