Întreprinzătorul de dincolo de gard

Vecinul meu nu are o meserie definită. Adică, privindu-l, nu ai putea să spui că este sudor sau lăcătuș mecanic. Nici chiar fierar betonist n-ai putea spune că este. Omul are ceva nedefinit. Și nu numai din punct de vedere al meseriei, ci și al caracterului. Este de toate și nu este nimic. Cînd vrea dă buna ziua, apoi nu mai dă. Cel mai adesea poți să vorbești cu el, dar numai despre vreme. Niciodată să nu-l întrebi ce face, cu ce se ocupă. Atunci se întunecă puțin și pleacă rapid, ca și cum ar fi obligat să-ți răspundă, numai că el alege să n-o facă. Vecinul meu este un personaj. Dacă ar fi să-l cataloghez așa, ca într-un magazin cu schelete, aș spune că este personajul perfect născut din tranziția țării noastre la economia de piață. Omul se ocupă cu de toate și cu nimic, are bani, dar nu are, are meserie, dar nu are, este înalt, dar este scund, este frumos, dar este urît. Și lucrul care mă fascinează cel mai mult la el este legat de multiplele sale ocupații și priceperi. Îi poți da pe mînă să repare o bicicletă sau un buldozer, le repară la fel de bine pe amîndouă. Nu știu de unde a învățat, dar se pricepe foarte bine la șuruburi. Și poți să-i dai și un fier de călcat să ți-l repare, o va face fără probleme. A fost înspăimîntător pentru mine să constat că la un moment dat și-a construit singur un buldozer. A adus în curte piesele, părțile componente, una cîte una, și la un moment dat hărăgaia a început să prindă contur. Nu credeam că va merge vreodată și am făcut și un pariu cu celălalt vecin. Numai că am pierdut pariul. Nebunia făcută din bucăți a pornit la prima cheie. Mai întîi a scos un nor de fum gros, ca și cum ar fi avut plămînii înfundați, și apoi a început să meargă normal, ca și cum făcea asta dintotdeauna, de cînd există plantele și păsările pe pămînt. Din cauza asta vine multă lume la el cu tot felul de probleme. Pentru că toți oamenii acestei planete au ceva în curte sau în casă care nu merge și care trebuie reparat.

Spuneam că vecinul meu are multiple ocupații. De cînd am venit eu aici, lîngă el, a schimbat cîteva mai importante. Acestea ar fi ocupațiile de bază, pentru că din astea mici, trecătoare, a avut mai multe. Prima ocupație pe care i-o cunosc a fost aceea de comerciant de balastru. Pentru cei care nu știu, acesta este un amestec de nisip și pietriș care se extrage direct din albia pîrîului apropiat. Vecinul meu, posesor de buldozer și autobasculantă, intra cu utilajele pe pîrîu și începea să încarce. Cînd autobasculanta era gata încărcată, se muta la volanul ei și pleca cu marfa la destinație. Vindea cam trei-patru încărcături pe zi, pe la diverși beneficiari din zonă. Pentru că utilajul de cărat pe care îl deținea nefiind trecut prin RAR, nu putea să-l deplaseze oriunde. Deci ducea marfa și se întorcea. Apoi, vreme de cîteva ceasuri, stătea liniștit prin curte și îngrijea de iepuri și de găini. Cînd suna telefonul cu un nou client mergea liniștit pe malul pîrîului la buldozer și încărca din nou. Ciclul de încărcare și de transport la client era reluat. Vecinul meu făcea cam 200 de euro pe zi. Dacă înmulțim cu 20 de zile, pentru că trebuie să-i mai dăm și liber, obținem un venit de 4.000 de euro pe lună. O mie de euro erau cheltuielile, altă mie era șpaga unde trebuie, iar lui îi rămîneau cam 2.000 de euro. Iată un salariu lunar excepțional pentru un om fără meserie, fără carieră, fără față, fără nimic. Și credeți că avea vreo autorizare pentru a extrage materialul respectiv din albia pîrîului? Vă spun că nu. Nici nu se punea problema de așa ceva. Omul nu are o firmă sau vreun statut economic oficial. Pur și simplu, cu acordul cui trebuie, fura materialul de construcție respectiv și-l vindea la negru. Toată lumea era împăcată și toată lumea era mulțumită.

Nu știu ce s-a întîmplat la un moment dat, că omul nostru a renunțat la exploatarea despre care vorbeam. Posibil să fi căzut „acoperirea” sau să se fi mărit pedepsele pentru o asemenea infracțiune. Nu vom ști niciodată. Cert este că zgomotul utilajelor din balastiera privată a încetat brusc. Dar să nu credeți că a rămas fără ocupație. Nu. Nici nu se putea altfel. Cîteva săptămîni mai tîrziu a început noua activitate. Și asta a fost vînzarea de ciment. Primul transport a fost ceva de coșmar pentru noi toți, fiindcă oamenii nu erau obișnuiți ca marile mașini de transportat ciment să vină pe strada lor. Și a venit prima, și apoi au venit multe, într-un ritm de una pe zi sau cel puțin una la două zile. Veneau și intrau vesele la vecinul meu în curte. Descărcau cimentul într-un fel de vagon fără roți, o hardughie improvizată. După ce plecau „cimentrucurile” (de la ciment și truck, probabil), apăreau mașinile de mic tonaj de toate felurile. Mergeau la vecinul meu în curte și încărcau cimentul în tot ce apucau. Îl puneau în saci sau direct în mașini. Erau Dacii vechi, dube, camioane, mașini ARO. Toate categoriile, inclusiv căruțele, participau la epopeea aprovizionării zonei cu ciment. Și cu ciment bun. Cel puțin așa se dusese zvonul prin împrejurimi. Era un praf și un zgomot pe care nu le poți descrie. Dar, ca și în cazul balastierei, nimeni nu l-a reclamat. Pentru că ar fi putut fi reclamat fiindcă cimentul era furat și comercializat la negru. Nimeni nu avea acte pe nimic. Totul se desfășura în cea mai cruntă clandestinitate și ilegalitate, dar în același timp la lumina zilei. Nimeni nu se ferea de nimic. Ba da, am văzut la un moment dat cum un asemenea cumpărător de ciment a pus deasupra sacilor plini un fel de ramură de salcie pe care a rupt-o grăbit din curtea marelui nostru comerciant. Probabil că s-a gîndit să nu-i vadă cineva cimentul. Dar asta a fost singura măsură de precauție pe care am văzut-o vreodată.

Evident, la un timp „istoric”, de ani de zile, s-a terminat și povestea cu cimentul. Abia atunci a trecut vecinul meu la afacerea vieții sale. Este un fel de emancipare, o treaptă superioară la care se situează azi. Asta pentru că acum a intrat în mafia gunoaielor. Azi, vecinul meu îngroapă gunoaie. Și o face pe bani mulți. Și nu sînt orice gunoaie. Sînt chiar unele de import. Acestea vin cu TIR-ul de departe, din toată Europa. Ele sînt aduse de șmecheri mari din oraș. Aceștia știau de el de mult, de pe vremea cînd avea balastiera clandestină. Și nu a fost greu să ajungă la el. Dacă ai o balastieră ilegală și ascunsă, atunci poți să îngropi și gunoaie. Și rețeta de azi e simplă. Prin curtea sa se ajunge pe malul pîrîului despre care vorbeam. Acolo a săpat gropi adînci în pămînt. Acolo unde a fost nevoie pentru că multe dintre aceste gropi au rămas de pe vremea cînd exploata pietriș. Gunoiul este adus prin curtea vecinului meu și aruncat în aceste gropi. Transportul se face cu dube închise care sînt pline de gunoi. În fiecare dimineață și seara la lăsarea întunericului se aude duba. Porțile se deschid larg și băieții își fac treaba. În fiecare final de săptămînă, vecinul meu merge acolo cu buldozerul. Împinge în groapă gunoiul care nu este aruncat bine și apoi pune pămînt peste el. Este metoda de ascundere a faptei. Atunci cînd se îmbată, omul nostru dă pur și simplu foc acestui gunoi. Și gunoiul arde toată noaptea împrăștiind un fum gros, deosebit de agresiv cu nasurile din jurul gropii. Banii se încasează zilnic. Nimeni nu face rabat la așa ceva. Este vorba despre 100 de euro pentru fiecare transport. Deci media este de 200 de euro pe zi. Dacă vom înmulți cu 20 de zile, atunci vom ajunge la cifrele încasate în cazul pietrișului. Vecinul meu încasează 2.000 de euro pe lună. Și asta în condițiile în care munca de azi este mult mai simplă și mai puțin extenuantă. Și în acest caz, cu certitudine, o bună parte din bani merg ca „acoperire” la instituțiile statului.

Asta face vecinul meu de ani de zile. Și nu-l deranjează nimeni. Este deja un om foarte respectat în sat. Nimeni nu îndrăznește să-l reclame. Asta pentru că ar ajunge imediat la el acea reclamație. Și atunci s-ar răzbuna crunt pe cel care îl reclamă. Oamenii știu asta și de aceea nimeni nu riscă. Mai sînt unii care fac gălăgie, dar numai așa, în surdină și pe la colțuri. Vecinul meu îi află de fiecare dată și, la cîte o bere, nu ezită să le facă cu degetul mustrător că nu este bine ce fac. Instituțiile știu ce face el și sînt paralizate de banii pe care îi primesc șefii lor. Deci cel mai bine este să te faci că nu vezi. Și, dacă nu-ți convine, să pleci de acolo. Să vinzi tot ce ai și să pleci în altă parte. De altfel, vecinul meu ar răsufla ușurat să aibă în jurul său numai „oameni ca lumea”. El nu regretă asemenea plecări. Chiar le încurajează. Deci hai să ne mutăm. Numai că trebuie să fim atenți unde ne mutăm. Țara este plină de asemenea vecini. Ei fac de toate și orice. Este un fel de altă economie națională, aceasta din spatele gardului. Acolo se fac și se desfac lucruri despre care puțini oameni știu și care niciodată nu sînt impozitate. Asemenea oului domnului ministru care era imposibil de impozitat, tot așa și aceste afaceri sînt imposibil de scos la lumină și imposibil de impozitat.

Acesta este capitalismul de dincolo de gard. Este ultima struțo-cămilă pe care o putea inventa un popor fără vocația legii. Cifrele sînt mari și foarte mari. Poate că într-o zi îi va întreba cineva pe acești oameni de unde au atît de mulți bani. Deocamdată lumea este a lor. Fac ce vor. Bunul plac ține loc de reguli și cutumă este tăcerea. Cine vorbește dispare. Își ia lumea în cap și dispare pentru a-și apăra liniștea și integritatea fizică și psihică pe care nu i le apără nimeni.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.