Ion Iliescu și schimbarea politică

Deși socializarea sa politică s-a produs în plin stalinism, cu asimilarea lecțiilor predate la școlile partidului unic de tip sovietic, Ion Iliescu a devenit cu timpul un soi de prototip al nomenclaturistului, al politicianului pragmatic. În mod concret, ne referim la acel (fost) înalt activist de partid care se poate manifesta cu succes atît într-un cadru totalitar, determinat de schimbarea liderului suprem (tranziția de la Gheorghe Gheorghiu-Dej la Nicolae Ceaușescu), cît și într-un mediu politic pluralist. Acest tip de supraviețuitor pe scena Puterii și-a valorificat la maximum înclinațiile spre eficacitate politică evoluînd de la statutul de tînăr politruc care acționează pe „șantierele tineretului“ la demnitarul comunist pus în fruntea organizației de tineret și chiar a Agitprop-ului.

Ion Iliescu a intrat în „marea politică“ a regimului comunist după 1956, atunci cînd vîrfurile serviciilor de cadre ale guvernării Gheorghiu-Dej l-au desemnat secretar al Biroului Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) şi președinte al Uniunii Asociaţiilor de Studenţi (UASR). Cadriștii din epocă au ținut cont de faptul că tînărul comunist fusese bursier în URSS și se afirmase deja ca „intelectual de partid“ (cunoștea rusa și franceza), inclusiv în Scînteia cu texte „pe linie“. Ulterior, Iliescu a devenit întîiul prim-secretar al Comitetului Central al UTC care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al Tineretului (între decembrie 1967 şi martie 1971). I-a urmat Marţian Dan, pe care Iliescu l-a și cooptat după decembrie 1989 atît în partidul postrevoluționar dominant (Frontul Salvării Naționale), cît și la conducerea Parlamentului postcomunist.

Cum scriam cu altă ocazie, în a doua jumătate a deceniului șase, Ion Iliescu a făcut parte din Biroul și din Secretariatul CC al UTM care în timpul represiunii antiintelectuale din anii 1958-1959 a aprobat zeci (poate chiar sute) de excluderi din organizație, măsuri ce atrăgeau de la sine alte hărțuieli și chiar eliminări din facultate. Între cei excluși, la 10 iulie 1959, s-a aflat și tînărul Bujor Rîpeanu, reputatul critic și istoric de film de mai tîrziu. Probabil inclusiv zelul cu care a îndepinit directivele venite „de sus“ i-au asigurat lui Ion Iliescu ascensiunea spre Comitetul Central: conducerea partidului unic l-a promovat la Secția de Propagandă și Agitație a CC al Partidului Muncitoresc Român. Printre inamicii ideologici avuți în vedere se numărau, evident, NATO și Comunitatea Economică Europeană (Uniunea Europeană de mai tîrziu). Intelectualul de partid cu vocație de ideolog a activat la Agitprop în ultimii doi-trei ani ai stalinismului cultural, fiind subalternul lui Leonte Răutu, un personaj de tristă aducere aminte.

Documentele disponibile privitoare la activitatea lui Ion Iliescu pot fi contradictorii. Este menționat fie ca un personaj politic mai deschis, fie mai leninist (mai bolşevic) decît N. Ceauşescu (cum se exprima în 2010 cunoscuta jurnalistă de la revista 22 Rodica Palade). Evident, contextele politice au fost diferite, iar actorii politici s-au adaptat în funcţie de circumstanţe, prin urmare perspectivele ambivalente sînt inevitabile. Cum s-a remarcat deja în spațiul public, o parte a lumii literare, umaniste a reţinut şi imaginea unui Ion Iliescu mai „liberal“, inclusiv după episodul de la Ministerul Tineretului. De pildă, există mărturii privind un comportament politic tolerant cu ocazia Colocviului naţional de poezie de la Iaşi în toamna lui 1978 (Iliescu ocupa pe atunci funcţia de prim-secretar al Comitetului de Partid judeţean). Pe de altă parte, Ion Iliescu a avut un anumit rol în promovarea unor personalităţi ale lumii ştiinţifice, inginereşti şi tehnice (cum ar fi Gogu/George Constantinescu, ing. Ion Basgan ş.a.), prezentate ca modele mai ales pentru generaţia tînără. Ion Basgan se afla într-un litigiu cu firmele şi autorităţile americane în legătură cu onorariile şi drepturile de autor foarte consistente (milioane de dolari) decurgînd dintr-un brevet de invenţie, recunoscut şi în SUA, dar neremunerat în consecinţă. Avînd acordul de la Bucureşti, I. Basgan a intrat în legătură cu Iosif Constantin Drăgan, controversatul industriaş de origine română stabilit după 1940 în Italia, care ar fi putut angaja firme de avocatură capabile să rezolve pe cale juridică litigiul cu corporaţiile americane. Interesant este că – pornind de la susţinerea inginerului inventator Ion Basgan – Ion Iliescu se numără printre primii demnitari comunişti care i-au semnalat lui N. Ceauşescu existenţa lui Iosif Constantin Drăgan (ca posibil sprijinitor al cauzei româneşti, inclusiv pentru recunoaşterea internaţională a drepturilor de autor în cazul unor cetăţeni români), propunînd strîngerea legăturilor cu omul de afaceri italo-român. Ulterior, în mai puţin de cîţiva ani, I.C. Drăgan avea să devină un prieten personal al lui Ceauşescu, poziţie din care a încercat să regrupeze inclusiv o parte a scriitorilor din România comunistă pe poziţii naţionaliste, tracomane şi ostile scriitorilor „occidentalizanţi“, nealiniaţi.

Deși marginalizat de Ceaușescu, îndeosebi spre finele anilor 1980, Iliescu a rămas în înalta birocrație de partid și în poziție de conducere la Editura Tehnică. Era deja un animal politic pregătit și pentru schimbări mult mai profunde. Rolul său (dacă a existat) în vărsarea de sînge din decembrie 1989 și de la mineriade (cea din iunie 1990 îndeosebi) urmează să fie stabilit (sau nu) de către Justiție. Cert este că, după 22 decembrie 1989, el a dezvoltat o aversiune aproape patologică față de adversarii săi din spectrul politic. În anii 1990 i-a considerat pe Corneliu Coposu și pe regele Mihai I drept „dușmani“ politici și i-a tratat ca atare, de o manieră violentă, vădindu-și formarea inițială maniheistă îndatorată perioadei staliniste. Dincolo de reflexele provenite din mentalitatea sa comunistă, Ion Iliescu (ca președinte al FSN și al Partidului Social-Democrat) a fost totuși un politician cu o mare capacitate de adaptare, inclusiv în situații de schimbare a guvernării sau a regimului.

Din anii 1990, Iliescu și-a dat seama că aderarea la Uniunea Europeană și NATO (organizații contra cărora vituperase în anii 1950 și chiar 1960) este și în interesul grupului său politic și chiar al lui personal. Așadar, la sfîrșitul anului 2000, cînd a revenit la Președinția României pentru al treilea (și ultimul) mandat, Iliescu a luat în considerare reconcilierea cu Casa Regală a României condusă de Mihai I. Acest gest politic a avut menirea de a spori credibilitatea externă a guvernului numit de Iliescu (cu Adrian Năstase prim-ministru). Practic, guvernarea Iliescu – Năstase urma să se folosească de bunele relații pe care Regele Mihai I le avea în Europa de Vest și Statele Unite ale Americii (erau vizate în special regate precum Danemarca, Norvegia, Suedia, Marea Britanie, Spania, Olanda și Belgia). Între 2000 și 2004, Ion Iliescu l-a avut alături pe Adrian Năstase pe tot parcursul acestui proces de apropiere de Mihai I. Cedările nu au fost unilaterale: Mihai I a fost nevoit să plătească un preț moral ridicat. La finele lui 2003, regele era constrîns să participe la ceremonia de decernare a titlului de „Om al Anului”, o festivitate inițiată de revista VIP ce îl omagia pe controversatul premier Adrian Năstase, un prim-ministru acuzat de corupție și tendințe autoritare.

În final, rămîne o întrebare deschisă: astfel de politicieni precum Ion Iliescu au o înclinație specială pentru compromis, dar pot în același timp să compromită?

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific dr. habil. la Institutul de Istorie „N. Iorga“, Academia Română. Ultima carte publicată: Artiști și istorici de artă în detenția politică a regimurilor totalitare, vol. 1, Editura Postmodernism Museum, 2023 (în colaborare cu Cosmin Nasui și Luiza Barcan).