La o cafeluță cu Brâncuși

Coloana

O fotografă s-a trezit într-o dimineață cu un gînd. Cum avea ea o prietenă cu părul foarte lung, a îndemnat-o să și-l împletească într-un anume fel, ca o funie răsucită. Apoi, cu ajutorul unui program de editare, și-a teleportat prietena în fața „Coloanei fără sfîrșit“ aka „Coloana Infinitului“ a lui Brâncuși. Și a ieșit o imagine cu peste 1.000 de like-uri pe Instagram. Succes instantaneu.

Un designer (?) s-a trezit într-o dimineață cu un gînd (după ce, prin magia Internetului, a văzut imaginea mai sus descrisă): cum ar fi ca orice om să-și bea cafeluța în fața „Coloanei Infinitului“?

Ai „Coloana“ pe fundal, apoi o fată întoarsă cu spatele, cu părul răsucit ca o funie, care admiră „Coloana“, și cafeluța cea de toate zilele. Pardon, pardon, reiau: ai un cer ultrastilizat pe fundal, „Coloana“ ultrastilizată și ea și fata pusă cu mîna, picată în admirație. Și gata tapetul! Se numește Hommage à Brâncuși și poate fi comandat la metru (pătrat) de pe un anume site. Dacă ai noroc, prinzi și o reducere. Poate că e mai drăguț să privești pe cineva în timp ce privește „Coloana Infinitului“ decît să servești parizer pe Mondrian. Sau să-ți stingi țigara pe dinții calului din „Guernica“ lui Picasso.

Ideea că arta trebuie să fie accesibilă oricui, altfel decît prin reproduceri într-un album, a făcut un mare deserviciu artei, transformînd lucrări valoroase în kitsch-uri de colț de stradă.

Îmi amintesc că, atunci cînd eram copil, mergeam în vizită la niște vecini ai bunicii mele. O familie cu șapte copii, puțin spre deloc înstărită, locuind în cea mai curată casă în care am fost vreodată și posedînd o reproducere grotescă și decolorată după „Nașterea lui Venus“ a lui Botticelli în sufragerie, ca unic tablou, care înfrunta, sfios, icoana lui Leonardo da Vinci, „Cina cea de taină“. Ani mai tîrziu, ajunsă la Uffizi în fața lui Venus cea rușinată, n-am putut scăpa de imaginea din copilărie. Și am așteptat minute întregi, în zadar, să mă cuprindă răul de frumusețe.

Cumva, amintirea carpetei cu „Răpirea din Serai“ de pe peretele din camera bunicii, fundamentul kitsch-ului asumat (și îmbrățișat apoi în mod exagerat de hipsterimea care a stricat Piața Obor și merdenelele lui Nea Mihai din Amzei* îmi provoacă un sentiment mai sincer, autentic.

În momentul în care scoți un om sau un lucru din teritoriul cunoscut și îl plasezi, artificial, într-o lume străină, riscul – care de cele mai multe ori se transformă în certitudine – este să-i distrugi spiritul și valoarea.

Portul tradițional stilizat de artizanat, copierea modei Frida Kahlo – care, de altfel, a și fost transformată fără voia ei într-un simbol al feminismului de șampanie –, sandalele gladiator (dacă e să și exagerăm puțin), șamanismul practicat în viluțe, Gabor Mate et cetera et cetera et cetera sînt traducerea mot-à-mot a practicării cu bună știință a prostului gust, a imposturii.

Brâncuși în Franța

În contextul subiectului dezbătut, facem o trecere naturală de la Nea Mihai la prietenul nostru mai sus menționat, Costi Brâncuși.

Am vizitat expoziția de la Pompidou în primăvara acestui an. Cel mai cunoscut centru de artă contemporană din lume, înainte de închiderea pentru renovare, a decis să-l omagieze pe nimeni altul decît pe artistul român (s-a pus accentul pe român în conceptul curatorial) Constantin Brâncuși. Aproape două sute de sculpturi, alături de fotografii, desene, filme, arhive, unelte și mobilier din atelier, o poartă de lemn din Oltenia (dintr-o colecție franceză) și discuri cu Maria Tănase sau Erik Satie, un apropiat al sculptorului, au fost expuse într-un cadru aproape științific, reușindu-se recuperarea spiritului brâncușian.

Cu o poftă de viață copleșitoare, molipsitoare, Brâncuși a sintetizat (a simplificat pînă la esență) începutul, sfîrșitul, iubirea, omul, zborul, infinitul. Adică viața. Și, din fericire, acest lucru a reieșit în urma expoziției-eveniment de la Paris, unde a putut fi văzut și atelierul lui Brâncuși. „Atelierul este bijuteria din colecția muzeului de cînd a fost lăsat moștenire statului francez în 1957 și formează matricea acestei retrospective care reunește ansambluri originale de sculpturi, grație unor împrumuturi importante de la muzeele internaționale de top“ (Centre Pompidou).

E un prilej bun să ne amintim cum Constantin Brâncuşi a vrut să doneze statului român, în primăvara anului 1951, lucrările aflate în atelierul său de la Paris, iar Academia Republicii Populare Române, într-o ședință prezidată de tovarășul academician M. Sadoveanu, a refuzat să primească. 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi o serie de piese de mobilier au fost respinse deoarece, așa cum a declarat criticul G. Călinescu, „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte“. La ședință au participat: acad. G. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean Al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, prof. Al. Graur, prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpessicius şi K.H. Zambaccian. Şi-au scuzat absenţa: tov. acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu.

Că a mers pe jos pînă la Paris sau nu, e mai puțin important. Dar că statul francez l-a onorat cu o expoziție de o asemenea amploare și că accentul a fost pus pe opera lui Brâncuși, nu pe orgoliul curatorului, este un lucru extraordinar. (Pot afirma acestea după ce am văzut și expoziția de la Timișoara, „Brâncuși: surse românești și perspective universale”, despre care titlul spune totul.)

Variațiuni pe o temă dată

Din cele enumerate mai sus, poate părea că bunul-gust se găsește exclusiv la Paris, iar prostul-gust se zbate bezmetic prin Micul Paris. Nu e chiar așa. Să nu mai zic că om sînt și eu și am slăbiciuni de femeie. Cum ar fi poșeta Lady Dior,  pe care a desenat-o Mircea Cantor pentru casa de modă Dior.

Cantor, la ora actuală, este unul dintre cei mai interesanți (la propriu, nu folosesc termenul „interesant” în sens ironic) artiști conceptuali ai momentului. Destul de solicitat și în țară, Cantor e stabilit în Franța, unde i s-a acordat unul dintre cele mai importante premii pentru artă contemporană, premiul Marcel Duchamp, în 2011, iar în 2019 statul francez l-a decorat cu ordinul de Ofițer de Arte și Litere.

Cele două genți Lady Dior concepute de Cantor de curînd au fost inspirate din cojocul cohănesc, o vestă pentru femei specifică zonei Bihorului, unde artistul își are rădăcinile. Surse de inspirație i-au mai fost și hainele de sărbătoare sau proverbul românesc „Fă rai din ce ai”, tradus în franceză și engleză și brodat pe mînerele genții, produsă într-un număr limitat de 100 de bucăți.

Deci Cantor are voie și fotografa cu programul de editat nu? Poate că da. Pentru că „Mircea Cantor este născut în România și trăiește pe Pămînt.”, așa cum declară chiar el. De altfel, una dintre cele mai cunoscute intervenții artistice ale lui Cantor a fost să adauge diacritice la numele lui Brâncuși, la Atelierul de la Centre Pompidou. (La expoziția retrospectivă de la Paris de anul acesta, Brâncuși și-a arătat diacriticele.)

Fie prietenia cu doamnele românce din înalta societate a vremii, Elvira Popescu, Elena Văcărescu, Anna de Noailles sau Martha Bibescu, fie (cea mai probabilă variantă) apropierea de Theodor Pallady l-au făcut pe Matisse ca, în aprilie 1940, să încheie lucrul la unul dintre cele mai frumoase și mai celebre tablouri ale sale, „La blouse roumaine“, expus azi la Centre Pompidou.

„Broderia decorativă a bluzei de aici constituie adevăratul subiect al pictorului care avea un mare interes pentru țesăturile de tot felul. Matisse a fost mișcat de frumusețea grafică a motivelor artizanale pe care le-a adunat. El își traduce exaltarea făcînd să dispară detaliile, simplificînd liniile și creînd zone colorate, așa cum sugerează stilizarea ornamentelor centrale din frunze de stejar. Bluza se umflă și devine atît un spațiu pictural, cît și unul metaforic. Unsprezece fotografii documentează etapele realizării acestui portret și arată ștergerea modelului în favoarea bluzei brodate” (Centre Pompidou).

Modelul era o rusoaică, iubita pictorului de la acea vreme, Lydia Delectorskaya. Și se spune că Matisse a decis să-i șteargă trăsăturile pentru că s-au certat înainte ca el să definitiveze lucrarea. Deși nefirească, realitatea e că ia a devenit celebră datorită lui Matisse și, mai tîrziu, lui Yves Saint Laurent și nu datorită lui Aman, Grigorescu, Tattarescu sau Rosenthal, care pictau ce vedeau în exact timpul lor, respectiv al ei, al iei. Cu alte cuvinte, o variantă stilizată a iei a consacrat-o și a făcut ca acum, cînd cauți pe Internet La blouse roumaine, să apară întîi un magazin de haine.

Din păcate, și cînd cauți Pallady pe Internet apare o hartă a unei părți deprimante din București, un complex rezidențial nou construit și, desigur, vestitul magazin scandinav de mobilă de unică folosință, care nu are nimic în comun cu superba Casă Melik.

Am pornit acest text de la definiția din DEX a prostului-gust. Este egal cu lipsa simțului estetic. „Frumuseţea va salva lumea“, a scris Dostoievski, poate chiar în timpul celor doi ani pe care i-a petrecut în Florența, unde eu nu am avut rău de frumusețe. Înțeleg foamea de frumusețe, dorința de a te trezi dimineața și de a avea ceva la îndemînă care să-ți bucure ochiul. Dar care este limita?

Chiar nu putem trăi fără s-o scoatem pe Mona Lisa la plimbare? Aceasta este întrebarea.

* O notă specială îi este dedicată patiseriei din Piața Amzei, care a fost cosmetizată caricatural cu ocazia lansării unei glume de serial. Desigur, mii de fete s-au pozat alături de ornamentele din plastic roz, lăudîndu-se pe social media. Micul și dizgrațiosul Paris în febra merdenelelor. Sper ca după acest incident nefericit, care l-a mai îmbogățit nu spiritual, Nea Mihai să nu schimbe rețeta merdenelelor sau a cornulețelor, Doamne ferește.

Rozana Mihalache este poetă.