„Libertatea actorilor își are locul în repetiții” interviu cu regizoarea Irisz KOVACS

Credeți că un actor bun trebuie să fie și spontan, să aibă replică, cum se spune, fără s-o fi învățat dinainte?

Actor bun… o noțiune complicată. Actorii buni nu sînt o specie, ci fiare distincte care deseori nu au aceleași trăsături unii și ceilalți, și cărora le priesc climate diferite. Cunosc actori buni care au spontaneitate, care pot improviza în orice situație și se pot scoate din orice accident, dar și actori care se bazează pe siguranța structurii spectacolului și textului; ei ating un prag de perfecțiune prin rigoare totală și sînt profund destabilizați de orice lucru nou care apare pe scenă: de la un coleg care reformulează o replică la o greșeală de scenotehnică.

Cît de importantă e spontaneitatea pe scenă și cît de importantă e respectarea indicațiilor regizorului și eventual ale autorului? Cîtă improvizație e permisă într-un spectacol?

Depinde, fiindcă peisajul teatral e vast și include și show-uri de improvizație sau spectacole performative cu un grad mare de permisivitate cînd vine vorba de făcut lucruri pe loc. E de notat și convenția în care operează spectacolul: în realism, nu contează atît de mult dacă actorul face un pas în plus sau în minus în timpul monologului.

În spectacolele mele, improvizație e foarte puțină spre deloc, sau doar în parametrii clar stabiliți cu actorii. Îmi vine în minte un moment din 8 tați de Tina Müller, spectacol montat la Teatrul de Stat Constanța, unde Florin Aioane juca pentru cîteva secunde, cu o singură replică, un polițist care eliberează protagonista din arest. Am căzut de acord cu Florin să spună replica altfel la fiecare repetiție (iar apoi în fiecare spectacol). Făcea o voce sau imita pe cineva, erau mereu referințe comune, personaje din cultura pop sau oameni cunoscuți echipei – ne distram foarte tare de fiecare dată, colegii lui se întorceau cu spatele ca publicul să nu îi vadă rîzînd. Acel moment de improvizație năștea o energie efervescentă într-un spectacol de altfel foarte strict și matematic, aproape coregrafic.

Presupun că unii actori trebuie lăsați mai liberi, iar alții trebuie „disciplinați”. A discerne între cele două situații e ceva legat doar de intuiția regizorului sau există și niște criterii mai precise?

Pentru mine, teatrul este mai ales despre mișcarea trupurilor în scenă, apropierea și depărtarea lor plastică, despre ritm și imagine. Din acest punct de vedere, în spectacolele mele nici un actor nu face de la o reprezentație la alta mișcări diferite, propuneri noi, nu schimbă traseul – fiindcă ar fi o trădare a unui demers comun. Libertatea actorilor își are locul în repetiții, cînd sînt încîntată ca un copil să văd propuneri noi, încercări diferite – azi intră în scenă cu ceva pe cap, mîine rostogolește-te, la final alegem ce se potrivește după ce am epuizat toate opțiunile. Sigur că unor actori le dă siguranță să știe „rezolvarea” scenei mai repede decît altora, dar eu doar mă uit la ei și încerc să ofer ceva care să îi ajute în acel moment.

Ați văzut situații în care prea multă spontaneitate să ducă la eșecuri? Dar invers, în care prea multă rigoare, repetiție, progamare a unui spectacol să dea rezultate sub așteptări?

Nu știu cum e fără lucrurile fixate riguros. Pentru mine e important să fie așa, dar pentru alții poate să nu fie și să aibă rezultate foarte bune. Poate în unele spectacole pe care le văd intuiesc spontaneitate, dar nu poți ști niciodată cu adevărat din exterior. Îmi amintesc un moment dintr-un spectacol pe care l-am văzut la Hamburg, Die acht Oktavhefte, după Kafka, în regia lui Thom Luz, în care actorii lăsau o mică sobă aparent la întîmplare în scenă. Locația părea absolut aleatorie, persoana care aducea obiectul nici nu se uita prea mult și pleca în grabă din scenă. Mai tîrziu, un singur bec aprins era coborît de la ștangă pe țeava foarte îngustă a sobei – ceea ce înseamnă că locația era fixată la milimetru pentru ca această manevră să fie posibilă. M-a impresionat foarte mult păcăleala creatorului care îți face cu ochiul: da, pare că pun acest lucru aici fără un motiv, dar urmează să îți arăt de ce nu poate sta nicăieri altundeva! O dovadă uriașă de meșteșug și încredere reciprocă între spectacol și spectator.

Ați descoperit oameni dezinvolți și „mari artiști” în afara teatrului, dar crispați și insipizi pe scenă, sau invers, persoane care doar pe scenă își arată adevăratele posibilități artistice? 

Actorii sînt colaboratorii cei mai influențați de munca mea, deci dacă îi găsesc vreodată „insipizi” pe scenă, plec de la premisa că vina e a mea, că indicația nu a fost clară sau trebuie să revizităm scena.

Actorii retrași, care se dezlănțuie numai pe scenă, sînt mereu minunați, îți redau pofta de lucru fiindcă simți că ai acces la o latură a lor pe care nu o dezvăluie în viața privată. Acest tip de actor te inspiră profund. Mă gîndesc acum la Iulian Trăistaru, am avut cu el o relație de lucru destul de distantă, cel mult amicală, în timpul proiectului nostru de la Sfîntu Gheorghe, Sakura Sandwich de Doru Vatavului. Dar pe scenă făcea magie, era de-a dreptul uimitor. În pauze nu vorbeam mult, nu mergeam la beri împreună, îl apreciam, dar nu știam despre viața lui personală mai nimic. Simțeam că îl cunosc, totuși, cînd îl vedeam vulnerabil în scenă – se deschidea o întreagă lume care intuiam că există în interiorul lui, dar despre care nu știam nimic. Un mare mister.

interviu realizat de Andrei MANOLESCU

Irisz Kovacs este regizoare de teatru. A colaborat cu Teatrul de Stat Constanța, Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca, Teatrul German de Stat Timișoara, Teatrul Metropolis, Apollo111 Teatrul, Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfîntu Gheorghe. A fost nominalizată de două ori la Premiile UNITER. În 2024, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu i-a fost decernat premiul „Iulian Vișa”, pentru tinerii creatori de teatru.