Luana

Aveam 18 ani și o lună cînd am fost trimis într-o tabără de copii-eroi. Undeva pe lîngă Varna: Marea Neagră în ianuarie – o bucurie! Dar pentru mine, copilul-erou de care zic, a fost chiar o bucurie: era prima oară cînd ieșeam din România. În condițiile în care îmi dorisem enorm să călătoresc (da, consumul exagerat de literatură are și acest efect secundar), pînă și Bulgaria era un mic miracol. 

Miracolul cel mic s-a dovedit foarte mic, dar nu din cauza bulgarilor, ci a românilor. A copiilor-eroi din tabără și mai ales a profesorilor care îi însoțeau. Conceptul ar fi trebuit să fie simplu: cei care suferiseră de pe urma Revoluției (le fusese ucis un părinte, sau amîndoi, sau un frate, sau o soră) reprezentau „copiii”; iar cei care se „distinseseră” (?!) în timpul Revoluției erau „eroii”. Evident, profesorii urmau același tipic: fie le murise un copil, împușcat sau strivit de tanc, fie făcuseră ei înșiși ceva fapte mărețe în cursul acelor zile. Ăsta era conceptul. Nu numai Bulgaria, ci mai toate țările europene organizaseră astfel de tabere, pentru alinarea bieților români loviți la „evenimente”. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cîtuși de puțin cu cea din tîrg: în taberele astea n-au ajuns decît piloșii. Cu cît avea omul pile mai mari, cu atît era mai grozavă tabăra în care ajunsese. Cine era cu adevărat bazat prinsese loc într-una dintre taberele din Franța, Elveția sau Anglia, iar piloșii mai amărășteni fuseseră trimiși în Bulgaria sau Ungaria; bune și-astea, în condițiile în care România era, în ianuarie 1990, o gaură neagră.

Ar trebui, poate, să explic ce merit aveam eu de nimerisem între piloși. N-aveam nici un merit. Vorbisem cu Bonți la telefon, de dimineață, să mergem și noi prin centrul Bucureștiului ca să vedem ce și cum, iar zborul elicopterului ne-a prins în fața sediului Comitetului Central al PCR, unde căscam și noi gura, ce era să facem? Așa am ajuns copii-eroi: cînd s-au întocmit listele cu piloși, un responsabil de pe-acolo și-a zis să bage și cîțiva nepiloși, ca să dea bine la presă, să nu fie manțocăria chiar așa pe față. Am aflat ulterior că numai pe mine mă trecuseră pe listă, dar apoi s-au răzgîndit și l-au trecut și pe Bonți: eu sînt cam negricios la ten, iar el era blond cu ochi albaștri și pielea foarte albă, deci era numai bun ca să echilibreze contrastul, să nu cumva să zică bulgarii că „românii sînt țigani”. Așa arătos era Bonți ăsta al meu, că l-au dat și la televiziunea bulgară, într-un fel de proto-reportaj: l-au pus să fluture un drapel decupat și să zbiere „Libertate!”, cît mai fericit posibil, iar el s-a achitat perfect. Actor ar fi ieșit din el, în altă viață!

În tabără nu prea aveam ce face, în afară de a ne ține după fete. Și cum cea mai frumoasă fată din toată tabăra era Luana, Bonți și cu mine ne-am îndrăgostit imediat – curte teribilă! Ea l-a ales evident pe el, iar eu m-am mulțumit cu rolul de confesor, ca de obicei (histoire de ma vie, vorba ceea). Și iată ce-am aflat. 

Luana devenise copil-erou din cauza lui taică-său, căruia gloanțele îi spărseseră un geam. M-am mirat: la mine în cartier, în Berceni, nu fusese nici un glonț, doar o beție generală cînd se-anunțase execuția soților Ceaușescu. A, nu, mi-a explicat Luana, ea nu stătea în Berceni, ci în centru. Unde în centru? Păi, chiar în spate la Biblioteca Universitară, pe strada Boteanu. Mie mi s-a aprins beculețul: și încotro dădeau ferestrele voastre, Luana? Păi, spre Comitetul Central, unde să dea? Și stați de mult acolo? O, da, de mult, acolo m-am născut, a zis Luana. Și ți s-a întîmplat să îl vezi pe Ceaușescu? O, da, de multe ori, mi-a zis ea, îl vedeam pe fereastra de la bucătărie. Era mic, așa, și se plimba pe-acolo, cu mîinile la spate. (Pentru cine nu știe, accesul în actuala Piață a Revoluției era complet închis. Toate străzile de acces erau păzite, nimeni nu putea să se „plimbe” pe-acolo cu mîinile la spate – în afară de unul singur, evident.) Și tatăl tău, Luana, nu se temea că apartamentul vostru ar fi putut fi percheziționat? Păi, de ce să fie percheziționat? Păi, zic eu, să nu cumva să se încerce un atentat chiar de la voi din casă! Mihai, dar... ce înseamnă „atentat”? Adică să-ncerce careva să-l împuște pe Nea Nicu! A, nu, mi-a zis Luana, senină. Nici vorbă, tata nu se temea de percheziție. Păi, dacă el avea armă în casă? Mi se părea prea din cale-afară: Luana, tatăl tău avea pușcă de vînătoare? A, nu, Mihai, nu de vînătoare. Armă de-aia de armată, adevărată și cu multe cartușe!

Ați înțeles deja că Luana fusese dăruită de Dumnezeu cu frumusețe, dar atît.

Mi-a mai povestit că tăticul ei fusese foarte speriat la Revoluție și că se băgase sub pat; acolo stătuse tot timpul, iar mami a ei răspunsese numai ea la telefon, cînd îl căutau oamenii pe tati ca să-i spună ceva, dar ea le zicea că nu-i acasă. 

Nu mai continui, din moment ce cititorii Dilemei au înțeles despre ce era vorba. În România în care am crescut eu se credea că există două structuri militare: MAN (Armata) și MI (Miliția și Securitatea). Dar nu era adevărat: erau trei. Comuniștii se pregătiseră din timp, iar în eventualitatea unor „tulburări”, această a treia forță urma să intervină și să salveze regimul. Oamenii care o compuneau erau tovarăși de maximă încredere, iar armamentul pentru intervenție și-l țineau acasă, în afara controlului – foarte strict – pe care MAN și MI îl exercitau asupra armamentului „legal”. Nu știu de cine ascultau acești oameni, ale cui ordine le-ar fi urmat în cazul unor „tulburări”, dar știu că le-au urmat. Numai că nu toți. Risc o ipoteză: majoritatea acestor oameni din umbră nu au urmat ordinele și, la fel ca tăticul Luanei, au petrecut „evenimentele” ascunși sub pat. Iată de ce cred asta: pentru că ei erau mulți, dar „teroriștii” de la Revoluție au fost puțini. De aici deduc că doar o minoritate a celei de-a treia forțe a făcut ceea ce fusese instruită să facă, pe cînd majoritatea a preferat să se dea la fund cu maximă discreție. Și bine a făcut. Nu vreau să mă gîndesc ce ieșea dacă oamenii ăștia urmau ordinele superiorilor!

În ceea ce-l privește pe tăticul Luanei, nu vă faceți griji pentru el. După Revoluție a devenit jenant de bogat, datorită firmei pe care și-a deschis-o foarte repede; importa stingătoare de incendiu pentru toate instituțiile statului. Alea vechi, moștenite de la comuniști, erau expirate de vreo două decenii, deci au trebuit înlocuite toate – și erau multe. Că nici instituțiile statului nu erau puține...

Idila Luanei cu Bonți n-a durat mult. Odată terminată tabăra de copii-eroi din Bulgaria, copilul-erou Bonți s-a întors în București, la el în cartier, și a înșelat-o pe Luana cu toate fostele lui iubite, că de-acum devenise foarte curtat. Luana s-a consolat cu mine, ce era să facă, dar nici asta n-a durat mult, că eram mult prea sărac pentru ea și n-aveam nici chipul de înger al lui Bonți. The End. 

Later edit: mai e ceva. Eu n-am iertat-o: cînd s-a despărțit de el, a plîns. Cînd s-a despărțit de mine, a rîs. Nu contează că sînt de-atunci 34 de ani: pentru un adevărat soldat, timpul nu există! Și nici pentru un copil-erou, dacă e pe-așa.

Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată este Tarot (Editura Polirom, 2023).