Lumea se recompune în cea mai bună versiune pe o tablă de joc

Stau jos, pe covor, și-l privesc. Și, ca de fiecare dată, mă minunez în fața acestei ființe mici, în care încap atîta bucurie și curiozitate de a descoperi lumea. Azi e pauză de grădiniță, fiindcă febra ne-a schimbat planurile. Nu și pe cele de joacă. Ca în fiecare zi, mă trage de mînă, în camera lui, să ne jucăm de-a trenul, de-a mașinuțele, de-a dinozaurii sau de-a planetele. Îl urmez docilă, dar cu teamă. Teama că azi nu voi fi o parteneră potrivită de joc – că nu voi fi suficient de jucăușă și de creativă, fiindcă noaptea a fost de veghe și încă păstrează grijile de om mare. Dar mînuța lui febrilă mă strînge strîns și-mi amintesc de jocul pe care-l jucăm uneori pe drum spre grădiniță, cînd el îmi șoptește temerile lui, eu le strîng în pumnul meu și le fac mici, cît să-mi încapă în buzunar. Iar cînd ajungem în fața grădiniței, mă strînge tare în brațe și mă încurajează că va fi o zi grozavă. Plec încrezătoare de fiecare dată, chiar dacă pumnul rămîne strîns încă o vreme cu grijile lui mari de om mic.

Azi îmi îngrămădesc și eu cît pot de mult temerile înainte de a intra în cameră, fiindcă am înțeles destul de repede cum stă treaba cu joaca. Pentru ca să iasă, trebuie să te implici cu totul în ea, dar mai întîi trebuie să scotocești bine în suflet și să dai de veselia și încîntarea pe care le aveai cînd erai copil. Întorcîndu-mă la mine mică, la distanță de peste douăzeci de ani, mă revăd veselă, așteptînd să înceapă ziua în care vor încăpea cine știe cîte jocuri – „Pititea“, „Om pe pămînt“, „Rațele și vînătorii“, „Țară, țară, vrem ostași“, jucate pînă la lăsarea întunericului cu gașca de copii de la bloc; la bunica, pe prispa inundată de soare, inventîndu-ne lumi bune pentru jucăriile pe care ni le aduceam cu noi de acasă, ca să mai îndulcească dorul de casă în cele trei luni de vacanță; acasă, cu cele două surori, jucînd cărți, „Țomapant“, „X și O“ sau inventîndu-ne călătorii cu corturile din cearșafuri spre lumi populate de zmei, prinți și prințese, din care nu ne mai ademenea decît mirosul de orez sau griș cu lapte și scorțișoară sau de mere și gutui aproape caramelizate. Și-atunci dădeam năvală înfometate în bucătărie, revendicîndu-ne dreptul la porții duble și la îmbrățișări din partea mamei, de care ne fusese dor cît călătoriserăm în joaca noastră.

Omulețul din fața mea, cu păr blond și cîrlionți, mă privește cu ochii mari și parcă mă aprobă. Am trecut și azi testul, mama lui s-a făcut mică și el are o parteneră de joacă. O vreme mă implică, îmi explică regulile jocului, negociem vagoanele și rutele care urmează să împînzească întreaga cameră. În jocul nostru intră toate persoanele importante din viața lui chiar dacă nu sînt prezente – tatăl lui conduce de obicei cea mai frumoasă mașinuță, repară o locomotivă care a deraiat sau salvează lumea dinozaurilor. Apar adesea în joaca noastră și mătușa care sigur aduce și chitara cu ea, verișoara care-i este dragă ca o soră, bunicii, prietenii. Lumea noastră se reconstruiește prin ochii lui și mi se pare cea mai frumoasă versiune.

La distanță de patru ani, mă regăsesc pe același covor de joacă, în aceeași cameră. De data asta, îi privesc pe cei doi frați – unul mic, de un an și ceva, care-și urmărește fratele cum se joacă cu mașinuțele, cu trenul, cu dinozaurii, cu bilele care formează sistemul solar. Rîde, chiar dacă nu înțelege ce-i spune băiatul care nu mai are bucle, dar are aceeași poftă de joacă. Poate chiar mai mare, fiindcă acum intervine cu descrieri mai detaliate despre lumile imaginate, cu explicații, cu reguli din ce în ce mai complicate, dar și cu jocuri menite să-l amuze pe noul partener de joacă. La un moment dat, privirea lui mă caută. Și, dacă mă descoperă mică, mă implică și pe mine în joc. Dar nu se mai supără dacă azi sînt doar mama care are grijă de fratele mai mic și care traduce limbajul la care el nu are acces în totalitate. „Ifu, ta-ta brum”, adică „Victor, spune-mi povestea cu mașina și cu tata”, îi traduc eu. Iar el începe să-i povestească despre călătoriile pe care le face tatăl lui cu mașina. Apoi aduce atlasul geografic sau globul și începe să-i arate prin ce țări călătorește, ce poți vedea acolo, cum deosebești un oraș de altul.

La alți șapte ani distanță, doi părinți se așază pe podea în jurul celor doi băieți și al unei table de joc. Tatăl nu mai călătorește, mama nu mai imaginează proiecte, ateliere, expoziții la muzeu, fiindcă sîntem în autoizolare, în așteptarea rezultatului testului COVID. În grupul nostru de cunoscuți a fost confirmat primul caz de îmbolnăvire. Încă nu știm că vor urma lockdown, stare de urgență și aproape doi ani de școală online, că vom învăța să trăim cu masca, dezinfectantul și cu teama că ne vom îmbolnăvi de COVID abia peste doi ani, cînd războiul din Ucraina avea să ne dea și mai tare lumea peste cap. Jucăm pe rînd toate jocurile care ne-au încîntat de-a lungul anilor – de la „Piticot“ și „Nu te supăra, frate“ pînă la „Catan“, „Dixit“, șah. Cînd le epuizăm, ne imaginăm că sîntem într-o vacanță și gătim împreună, ne uităm la filme, citim, învățăm limbi străine, organizăm petreceri pe Zoom cu cei dragi, călătorim pînă pe stația spațială internațională, ne îmbrățișăm strîns și de multe ori pe zi. Și lumea pare că se recompune. Pas cu pas. Nivel cu nivel.

E lecția pe care o învățăm împreună zi de zi  –  jocul se creează pe măsură ce-l joci, iar tu ai rolul important de a-i crea cadrul, de a-l umple cum dorești, e locul unde înveți să primești provocări, dar și sprijin, uneori reușești, alteori ești la pământ, poate ești scos afară din joc,  ca apoi să ți se ofere o nouă șansă, să treci de provocări, să o iei de la capăt. „Seamănă mult cu viața”, le spun eu băieților. Așa că ei mă provoacă la jocuri noi. Iar eu îmi iau frica de mînă, o fac cît pot de mică și urc pe peretele de bouldering alături de ei. Pentru a fi sigură că în momentele în care lumea stă iar să se descompună, sîntem cu toții pe aceeași tablă de joc. Și că, împreună, o putem recompune în cea mai bună versiune.

Valentina Bâcu este manager cultural.

Foto: Cristian Bâcu