Mă răzgîndesc, deci exist!

Răzgîndirea are, în general, o reputație proastă. Este asociată cu inconsecvența sau lașitatea, cu abandonul, confuzia și trădarea. La prima vedere, s-ar zice că doar spiritele anemice și oportuniștii se răzgîndesc. În schimb, caracterele puternice sînt hotărîte, coerente și stăruitoare.

Și totuși, nu toate răzgîndirile sînt trădări, după cum nu toate consecvențele sînt virtuoase. Există situații în care răzgîndirea nu înseamnă nici oportunism și nici slăbiciune. Uneori, a te răzgîndi înseamnă a te deschide spre adevăruri mai înalte, spre orizonturi mai ample. Răzgîndirea – departe de a fi o abdicare sau o fugă de angajamente – poate fi un act de integritate. Ba chiar o artă. Arta de a lăsa liber cîmpul posibilului, de a face loc cunoașterii și de a elibera spiritul din tirania iluziilor. Un antidot la încremenire, la captivitate intelectuală, inerție și fanatism.

Altfel spus, răzgîndirea poate fi simptomul unei minți deschise. Adică apanajul spiritelor libere, al oamenilor de caracter, care au curajul de a se confrunta cu adevărul, oricare ar fi acesta. Iar, dacă ne uităm în istoria culturii occidentale, există cinci feluri diferite de a înțelege răzgîndirea ca virtute, fiecare viziune avînd ca protagonist un reprezentant distinct al minții deschise și al spiritului independenței. Aceștia sînt: filosoful, sfîntul, artistul, omul de știință și cetățeanul democratic.

Pesemne că cel mai vechi elogiu al răzgîndirii se găsește la Platon, care vorbea despre metanoia, adică despre o modificare radicală a felului în care te raportezi la realitate. Metanoia însemna schimbarea fundamentală a minții, iar asta antrena mai mult decît o simplă revizuire a opiniilor. Nu doar o recalibrare intelectuală, ci o trezire etică și metafizică, o iluminare majoră de care numai un veritabil filosof este capabil. O minte este deschisă doar în măsura în care se dovedește aptă să facă saltul existențial de la iluzie la adevărata cunoaștere, un salt zugrăvit simbolic ca o ieșire din peșteră. O întoarcere a sufletului din lumea înșelătoare a umbrelor către formele eterne și luminoase ale Binelui, Frumosului și Adevărului, pe care acesta le-a contemplat înainte de existența corporală.

Nu întîmplător teologii creștini ai primelor veacuri au împrumutat acest termen pentru a desemna evenimentul profund al căinței, al întoarcerii către Dumnezeu. Pentru Părinții Bisericii, metanoia reprezenta convertirea supremă, tranziția de la „omul vechi” la „omul nou”, adică lepădarea păcatului și revenirea omului căzut la sursa lui divină. Acest tip de răzgîndire reprezenta un act existențial total, ce presupunea drumul înapoi către destinația supremă: Casa Tatălui. Prototipul alegoric al răzgîndirii este fiul risipitor, copleșit de rătăcirile sale, dar eliberat de iluzia aventurii. Exemplificarea istorică este Apostolul Pavel, cel care, pe drumul Damascului, se transformă din persecutor în viitor martir.

În contextul spiritualității creștine, adevăratul filosof este sfîntul, iar mintea deschisă este sinonimă cu sufletul curățat de patimi. Dar, fiindcă păcatul nu poate fi complet abolit sau uitat, mintea deschisă este, totodată, o conștiință încărcată, ce face ca bucuria răzgîndirii supreme să fie acompaniată de o tristețe pe măsură: regretul sfîșietor al irosirii anterioare, remușcarea permanentă pentru erorile prezente.

Au trebuit să treacă peste o mie opt sute de ani pentru ca, în cultura occidentală, răzgîndirea să devină „voioasă”; adică ludică, lejeră și inocentă. Odată cu Nietzsche, schimbarea de perspectivă devine un prilej de extaz, de celebrare a clipei prezente, a bucuriei de a trăi. Răzgîndirea nu înseamnă doar o desprindere de trecut, de remușcări inutile, dar este, totodată, și o desprindere de sine – o continuă evadare din rutină, din convenție, din cadrele fixe ale unei existențe docile, mediocre și inerte.

Adept al „obișnuințelor de scurtă durată” (obișnuințe care trebuie abandonate nu fiindcă ar fi rele în sine, ci fiindcă predispun la stagnare și autosuficiență), Nietzsche proclamă o „reevaluare a tuturor valorilor” (Umwertung aller Werte), adică o reconfigurare a tablei personale de valori, menită să scoată individul din blazare, marasm și amorțeală. Răzgîndirea este astfel asociată cu creativitatea, cu aventura, cu vitalitatea și curajul experimentării cît mai multor posibilități și stiluri de viață. Iar mintea deschisă este spiritul aflat într-o devenire permanentă, un proces constant de reinventare și autostilizare, ale cărui mize sînt mai degrabă estetice decît etice. Campionul răzgîndirii este artistul, cel care, creînd o operă, se creează pe sine, un individ original, interesant, curios, provocator și puternic.

Pe lîngă dimensiunile existențiale ale răzgîndirii, există desigur și cele propriu-zis epistemice. Pentru Karl Popper, știința este, în fond, o artă a răzgîndirii. Succesul unui om de știință rezidă în capacitatea sa de a se răzgîndi asupra unei afirmații atunci cînd e confruntat cu probe contrare. Mintea deschisă e spiritul conștient de limitele cunoașterii. Intelectul uman e înclinat spre eroare și prejudecată; de aceea, cînd testăm o teorie nu trebuie să căutăm dovezi în favoarea ei, ci împotriva acesteia. Și, cu cît o teorie rezistă mai multor infirmări, cu atît e mai verosimilă. Prin urmare, ceea ce definește o teorie științifică nu este „adevărul” ei absolut, ci falsificabilitatea, așadar capacitatea sa de a fi testată, contrazisă și, dacă e cazul, respinsă. Trial and error, încercare și eroare, experimentare și corectare...

Știința nu e infailibilă, iar progresul cunoașterii nu constă în acumularea de certitudini, ci în înlocuirea erorilor trecutului cu alte explicații mai complete sau mai profunde. Iar obiectivitatea științei rezidă tocmai în faptul că nu e absolută, ci aproximativă, adică mereu supusă examinării, deschisă la noi ajustări și revizuiri. În sensul acesta, concepția lui Popper despre cunoaștere se dovedește o lecție despre vulnerabilitatea rațiunii și despre puterea minții deschise de a îmbrățișa schimbarea.

În plan politic, corespondentul minții deschise este „societatea deschisă”, idealul democratic ce permite înlocuirea conducătorilor fără vărsare de sînge. Condiția de posibilitate a unei astfel de societăți este spiritul critic, întreținut prin libertatea cetățeanului de a contrazice Puterea și de a participa la alegeri libere și corecte. Societatea deschisă este guvernată prin domnia predictibilă a legii, nu prin voința arbitrară a conducătorilor. În acest context, însăși problema fundamentală a politicii se reconfigurează. Întrebarea crucială nu este cine ar trebui să conducă, ci cum ar trebui organizată societatea, astfel încît cetățenii să se poată răzgîndi asupra deținătorilor puterii. În felul acesta, portretul ideal al conducătorului perfect este înlocuit cu un tablou mai realist al unor instituții și politici publice perfectibile.

O astfel de viziune duce, în plus, la reconfigurarea comportamentului electoral. Cînd votăm, nu ar trebui să căutăm lideri providențiali, eroi justițiari și salvatori mesianici, ci să alegem lucid și pragmatic candidați imperfecți, supuși cu toții erorii. Asta înseamnă că o minte deschisă într-o societate deschisă nu aspiră bovaric la binele cel mai mare, ci alege realist răul cel mai mic. Iar atunci cînd chiar și aceste așteptări modeste îi sînt înșelate, se adaptează din mers, căutînd lucid alte variante mai puțin nocive. Opusul cetățeanului lucid este fanaticul, închinătorul la idoli politici, individul incapabil să se răzgîndească.

Am trecut în revistă cinci concepții despre răzgîndire, aflate în corelație cu cinci tipologii simbolice: filosoful, sfîntul, artistul, omul de știință și cetățeanul. Fiecare a scos la iveală cîte o ipostază fundamentală a schimbării: iluminarea, pocăința, reinventarea de sine, onestitatea intelectuală și luciditatea politică. Toate accentuează importanța unei minți deschise, redînd astfel demnitatea răzgîndirii.

Într-un anumit sens...

Și totuși, adversarii răzgîndirii nu se vor lăsa convinși prea ușor. Apostolii statorniciei și ai perseverenței absolute vor spune că ceea ce ne lipsește este tocmai consecvența, nu revizuirea convingerilor. Ei vor continua să glorifice inflexibilitatea și tăria de caracter, demascînd șovăiala și compromisul, oportunismul și lipsa de coerență. Iar, în contextul românesc, spiritul critic autohton va adînci stigmatul răzgîndirii, invocînd sila față de traseiști, suciți, neisprăviți ușor de influențat și șmecheri imprevizibili.

Într-un anumit sens, e limpede că apologeții consecvenței au partea lor de dreptate. Iar marile creații ale culturii universale vin să confirme importanța crucială a tenacității, a hotărîrii neclintite și a coerenței de sine. De la voința nezdruncinată a lui Odiseu de a se întoarce în Itaca și pînă la perseverența cu care Don Quijote întruchipează idealul cavaleresc sau de la idealul antic al fermității stoice și pînă la spiritul kantian al rectitudinii neabătute, toată istoria spiritului este traversată de cultul convingerilor stabile.

Continuînd șirul exemplelor într-o zonă mai puțin livrescă, e limpede că lumea are nevoie de stabilitate și constanță, că societățile se dezvoltă prin proiecte statornice, întinse pe mai multe generații. Toți sîntem de acord că moralitatea este corelată cu ținerea unui drum drept și că pînza fragilă de încredere ce ne ține laolaltă e dată de coeficientul nostru de predictibilitate. Și e neîndoielnic faptul că, dacă specia noastră vrea să aibă un viitor, acesta e posibil nu prin revoluții violente sau prin salturi oarbe în necunoscut, ci menținînd o continuitate cu trecutul, fără de care prezentul ar fi lipsit de substanță și semnificație.

Pe de altă parte, să nu uităm că, dacă răzgîndirea a fost mereu discreditată, aceasta s-a datorat și faptului că oamenii se tem de adevăruri neplăcute. Decît să se răzgîndească, mulți preferă să trăiască în minciună sau disonanță cognitivă. Tindem să credem nu neapărat ceea ce este adevărat, ci mai degrabă ceea ce ne-ar plăcea să fie adevărat, ceea ce ne confirmă prejudecățile și ideile reconfortante. Așa se face că există o dictatură a ideilor fixe care se explică prin înclinația noastră spre familiar și comoditate. Iar, în felul acesta, inerția și automatismele minții capătă nimbul legitim al coerenței, iar fanatismul și înverșunarea sînt confundate cu stăruința și fermitatea. Poate tocmai de aceea, în epoca bulelor epistemice și a „camerelor de ecou” – adevărate peșteri platoniciene ale lumii noastre –, o artă a răzgîndirii este mai urgentă și mai necesară ca oricînd în istoria omenirii. Doar o minte deschisă ne păzește de rigiditate și intoleranță.

Schimbînd unghiul discuției, blamul răzgîndirii se explică și prin judecarea acesteia din exterior. Mai degrabă ca un rezultat vizibil, decît că un proces intim. Însă, de foarte multe ori, schimbarea unei decizii nu e doar un act cognitiv. Nu e un simplu fenomen impersonal și mecanic. Răzgîndirea înseamnă adesea agonie. În sufletul celui care se răzgîndește se dă o luptă formidabilă. Există o serie de frămîntări, de frici contradictorii, o gamă largă de ezitări, hotărîri, concesii și reveniri succesive – un proces chinuitor ce rămîne invizibil pentru ceilalți.

De multe ori, ceea ce, la suprafață, pare brusc și inexplicabil are, în profunzime, o logică ascunsă. Un proces adînc, lent și inaccesibil. Cine cunoaște ce este în sufletul omului care s-a săturat de viață și își pune capăt zilelor? Cine poate pătrunde în culisele vieții celor care divorțează? Din afară, par niște opțiuni punctuale. Însă dacă am putea privi înăuntru, am descoperi un univers, o istorie. Marile dileme sînt mai mult decît niște alternative logice.

Din acest punct de vedere, ceea ce ne face umani este faptul că schimbarea atitudinii nu e doar o reacție automată la niște stimuli externi, ci rezultatul unui proces lăuntric complex. În sensul acesta, omul nu este doar un animal rațional, ci ființa care se răzgîndește. Homo ruminans, homo retractans. Poate că cineva într-o zi va scrie un tratat complet despre răzgîndire. Și atunci va porni de la acest adevăr fundamental: Mă răzgîndesc, deci exist. 

Daniel Nica este lector universitar la Universitatea din București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Cea mai recentă carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale (Editura Ratio et Revelatio, 2022, Premiul „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române).