Mai avem nevoie de adevăr?

Atunci cînd vorbim despre adevăr, mă aștept ca cei mai mulți oameni să aibă în minte un soi de teorie a corespondenței. Un anumit enunț este adevărat doar dacă el corespunde unei anumite realități, de preferat obiective. Sună atît de simplu și este totuși atît de problematic, mai ales într-un context contemporan în care ni se povestește de ani de zile despre o epocă post-adevăr în care am fi intrat și în care corespondența cu realitatea a unor așa-zise mari adevăruri ale vremurilor noastre, precum încălzirea globală, este din ce în ce mai greu de stabilit de către noi, muritorii de rînd.

Cu ceva ani în urmă, înainte de rețelele sociale și de Internet, nu cred că ne puneam o asemenea problemă atît de des, dintr-un motiv foarte simplu. Majoritatea lucrurilor pe care le aflam proveneau de la cunoștințe, din presa scrisă, de la radio sau televiziune sau din cărți. Și toate acele mijloace erau relativ finite, producția lor destul de bine controlată și puteau fi ierarhizate destul de ușor în funcție de gradul de încredere avut în fiecare.

Astăzi, însă, sîntem inundați de „conținut” sub toate formele. Nu prea mai avem presă tipărită, dar avem atît de multe canale de informare (sau deformare) online, sub toate formele posibile, încît este greu să mai discerni un adevăr de un non-adevăr. Nici cunoscuții nu mai sînt neapărat de încredere, pentru că cine știe ce au citit, iar pandemia ne-a învățat că în fiecare dintre noi poate să zacă sîmburele unor diferențe de opinie ireconciliabile.

Ce facem cu atît de multe informații, dar mai ales ce facem cu atît de multe schimbări și zvonuri contradictorii? În ce mai credem, sub ce formă mai credem? Care este, de fapt, realitatea? Pentru că în căutarea adevărului, de fapt, oamenii vor să descopere realitatea. Doar că, surpriză, realitatea aceea obiectivă s-ar putea să nu existe, lucru asupra căruia voi reveni puțin mai tîrziu, pentru că și mie mi-a luat ceva vreme să descopăr această posibilitate. 

La fiecare lucru uimitor auzit, citit sau aflat, cu atît mai mult cu cît părea mai neverosimil, m-am întrebat și eu, o mare parte din viață, dacă este chiar adevărat. Și asta, în mod evident, doar în cazurile în care nu am fost excesiv de naiv și nici măcar nu mi-am mai pus această întrebare. Științele sociale mi-au oferit însă, încă din facultate, o serie de instrumente conceptuale foarte interesante pentru a putea evalua într-un mod diferit enunțuri pe care le-aș fi evaluat, altfel, doar din punct de vedere al corespondenței cu realitatea. Așa a apărut, de exemplu, noțiunea de credință. Dacă x spune y, iar y nu pare a fi adevărat, sau x nu pare a fi suficient de credibil pentru a emite y, antropologul poate încadra y drept fiind o credință a lui x. Și uite așa am început să relativizez lucrurile, descoperind postmodernismul și noțiunea de construct social. În mod evident, la acea vreme, deși mă consideram mai deștept decît înainte, eram doar mult mai naiv.

Am crezut, astfel, multă vreme, că există o singură realitate și că eu sînt unul dintre cei cu acces privilegiat la aceasta, în primul rînd pentru că sînt om și am conștiință, rațiune și alte capacități cognitive avansate, în al doilea rînd pentru că sînt mai educat decît majoritatea și îmi este mai ușor să discern între acea singură realitate și alternative pe care le-am considerat la momentul respectiv fantezii.

De atunci, însă, pare că am devenit un soi de pluralist existențial. Nu mai cred că există o singură realitate, un unic mod de a fi, un singur tip de adevăr, ci că, dimpotrivă, toate aceste lucruri sînt multiple și pot suferi variații semnificative. În același timp, nu mă consider nici relativist, și nici nu consider că totul este un construct social și ne putem juca așa cum vrem noi cu realitățile. Pe de altă parte, mai cred că, atunci cînd avem de a face cu oamenii, corespondența unor enunțuri cu realitatea este o falsă problemă și am face mai bine să ne uităm printr-o lentilă performativă la acestea, întrebîndu-ne care sînt efectele lor sau care ar fi efectele lor dacă ele ar fi adevărate, chiar și atunci cînd sîntem convinși că nu sînt. Nu în ultimul rînd, mai cred că toate aceste credințe enunțate în acest paragraf sînt adevăruri, și le voi explica pe rînd.

Teza pluralității poate fi trasată atît la Foucault, pentru care există multiple regimuri ale adevărului, cît și la Étienne Souriau și Bruno Latour, care au scris despre multiple moduri de existență. Mai există și un număr impresionant de lucrări din sociologia științei și tehnologiei sau antropologie care abordează teza multiplicității ontologice din numeroase unghiuri și cu studii de caz deosebit de interesante. Dacă aș încerca să rezum implicațiile acelor lucrări, aș putea spune că cele mai multe entități pe care le cunoaștem pot avea multiple moduri de a fi sau de a exista, în funcție de actorii umani și non-umani care contribuie la definirea lor. O gripă este, de exemplu, un obiect complet diferit în funcție de cine evaluează starea pacientului. În prezența unui test rapid, gripa devine o entitate marcată cu două dungi pe test, însă în absența sa este un amalgam de simptome filtrate de experiența medicului evaluator. A afirma că cineva are gripă poate fi și adevărat în absența unui test rapid administrat, cu rezultat pozitiv, dar și fals, în prezența rezultatului pozitiv al unui test rapid (dacă este, de exemplu, un fals pozitiv). Al cui este adevărul? Al medicului? Al testului? Al medicului care combină evaluarea cu diagnosticarea rapidă?  Greu de spus...

Atenție însă, ceea ce am afirmat mai sus nu înseamnă că gripa este un construct social. Este cel puțin un construct socio-material, pentru că existența ei ca atare implică o întreagă rețea de oameni și artefacte, de la manuale de medicină și diagnostic la aparatură de laborator, fabrici de producție pentru testele rapide și centre de certificare pentru acestea. În funcție de actorii care intră în joc putem avea multiple feluri de gripă, toate la fel de reale. Și, evident, adevărate, dar nu neapărat prin prisma unei teorii a corespondenței. 

Lentila performativă este și mai utilă aici, pentru că un diagnostic, indiferent cine și cum îl pune, are consecințe. Este mai puțin util să dezbatem, de exemplu, cine are dreptate dintre un medic și un test, sau care dintre cele două moduri de existență ale gripei este „mai adevărat”: cele două dungi de pe test sau scrisul unui medic pe o fișă de observație, în absența unui test? Mai ales pentru că avem de a face cu oameni, o astfel de acțiune (diagnosticarea) va produce anumite efecte și poate deveni adevărată. Filosoful Ian Hacking folosește, de exemplu, noțiunea de nominalism dinamic pentru a explica modul în care anumite etichete aplicate oamenilor, în anumite contexte, devin prescriptive și produc efecte. O nouă etichetă, precum un nou diagnostic, inclusiv în domeniul sănătății mintale, produce noi căi de acțiune și de ființare pentru oameni. Și unii dintre ei vor urma acele căi, doar pentru că ele au fost făcute posibile prin acea numire. 

Acestea fiind spuse, cred că adevărul, înțeles ca o corespondență a unui enunț cu realitatea, devine o falsă (!) problemă, în cele mai multe situații din zilele noastre. Ceea ce cred însă că ar trebui să ne intereseze din ce în ce mai mult sînt regimurile contemporane ale producției de adevăruri, mai ales acolo unde apar automatizarea și Inteligența Artificială. ChatGPT, de exemplu, pare să devină din ce în ce mai mult o sursă de adevăruri pentru utilizatorii săi, și aceștia din ce în ce mai numeroși. Vedem nenumărate persoane care enunță, pline de ele, că „am întrebat ChatGPT…”, după urmează un răspuns la una dintre marile întrebări ale micii lor vieți. Spre deosebire însă de un specialist care poate contextualiza și filtra informația, ChatGPT reconstituie o viziune care este construită din regimurile de adevăr predominante în propriile surse. El nu redă adevărul, neavînd un mod legitim de producție a acestuia, ci oferă un răspuns bazat pe probabilitățile statistice ale cuvintelor și expresiilor prezente în setul său de date. Devine un ecou al celor mai frecvente opinii și valori întîlnite, și o imensă mașinărie de poluare informațională planetară. Continuînd să producă adevăruri în regim propriu, pe care le reasimilează, mai ales dacă ele sînt distribuite online și ajung din nou în mașinărie, n-ar fi de mirare dacă soft-ul și-ar crea în viitorul nu foarte îndepărtat propria modalitate hegemonică a adevărului. Un regim halucinogen.

Or, întorcîndu-ne spre Latour, cred că pericolul care ne paște nu este relativizarea noțiunii de adevăr, ci hegemonia unui mod de producție automatizat al acestuia, bazat pe statistică și big data care se autoalimentează constant, în detrimentul celorlalte pe care le va înghiți încetul cu încetul. 

Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și Universitatea din București.