Mangafale

Uneori, în limbile clasice, cazurile gramaticale ajung să sublimeze posturi erotice. De pildă, limba greacă veche rezerva trei cazuri distincte pentru numele persoanei îndrăgite, după cum era vorba de o îndrăgostire, de o dragoste fizică sau de o iubire clădită pe afinitate. Astfel, dacă verbe precum phileîn sau agapân – „a iubi” – erau întrebuințate, ca și astăzi, cu acuzativul (îl/o iubesc), verbul erân, în schimb, – „a iubi cu patimă” – se construia în elină cu genitivul (iubesc al lui/al ei), pe cînd mígnysthai – „a face dragoste cu” – avea în regim cazul dativ (iubesc lui/ei).

În poezia lui Catullus, pe de altă parte, dativul devine, din contra, cazul prin excelență al neîmplinirii amoroase, al terțului exclus de la masa negocierilor erotice. Așa pare să reiasă din poemul catullian 51, pe care, în lipsa unui titlu, clasiciștii îl numesc după versul său inițial – Ille mi par ese deo videtur: „El îmi pare-a fi unui zeu asemeni, / Ori că-i peste zei, să mă ierte cerul, / Cînd te tot privește, de dimpotrivă-ți, / Și te aude // Cît de dulce rîzi – pe cînd mie asta / Îmi răpește bietele simțuri toate. / Eu abia te văd și pe loc îmi piere, / Lesbia, glasul, // Limba mi-amorțește, un foc îmi arde / Subt încheieturi, îmi vuiește-auzul / Din senin – și-n geamănă noapte ochii-mi / Se înveșmîntă...“.

Cu totul extraordinar la acest text este spațiul generos – mai mult: prim-planul – pe care poetul îl acordă rivalului: poezia lumii abundă în euri lirice chinuite de tu-uri lirice infidele sau amorezate pur și simplu de terțe persoane. În genere, totuși, poeții-mangafa se cam codesc să scrie versuri taman despre bibici. Un „eu” poetic este obligatoriu în poezia lirică; un „tu” poetic este salutar; dar un „el” poetic? Mai rar cineva! Poeții lirici sînt ființe orgolioase. Dacă triunghiul amoros în care sînt angrenați se încăpățînează să le fie sursă de inspirație, ei vor prefera în genere să defuleze în genul epic sau dramatic, optînd pentru pseudonime (Werther-Lotte-Albert; Hyperion-Cătălina-Cătălin) mai degrabă decît pentru (pro)numele personale.

Or, în răspăr cu această cutumă a poeziei lirice, în poemul 51, Catullus nu doar că își pomenește rivalul, dar îi și acordă, cu masochism, întîietate – atît în detrimentul propriu, cît și al dragei sale Lesbia; iar în originalul latin, ierarhia erotică se construiește exact prin jocul subtil al cazurilor gramaticale: rivalul face subiectul tuturor verbelor care îl privesc în vreun fel sau altul. El pare, privește, aude (videtur, spectat, audit). Vesela iubită și poetul nefericit doar gravitează sintactic în jurul acțiunilor sale. Însăși magnifica Lesbia își face apariția în poem nu ca figură principală, ci numai în prelungirea privirilor fermecate pe care i le consacră zeiescul bărbat.

În schimb, lui Catullus, exclus din tratativele celor doi, totul îi este dat. În antiteză cu rivalul care, stăpîn pe simțurile sale, „privește” și „aude” personal, Catullus e dezertat și sabotat de propriul trup, devenindu-i victimă, din comandant. La vederea Lesbiei, organele sale de simț par să capete o viață proprie, ele se emancipează în subiecte gramaticale. Limba și ochii refuză pe neașteptate să mai rostească ori să mai privească, iar buclucașele urechi ajung să producă sunete, nu să le recepteze. În toiul atîtor răzmerițe trupești, poetul nu are cum să mai rămînă posesor gramatical al corpului său. În locul unor adjective posesive – auzul meu, ochii mei, limba mea –, „eul” poetic se vede redus la o formă de dativ – mie – și decăzut astfel din legătura sintactică directă cu propriile organe. Pentru Catullus, așadar, dativul nu este, ca în elină, cazul parteneriatului trupesc, ci, dimpotrivă, al observatorului ostracizat în jocul erotic și torturat de propriul trup. 

Însă în poezia catulliană nu doar simțurile, ci și sentimentele însele pun persoana într-o postură gramatical subalternă. Reiese asta cu limpezime din scurtul poem 85, Odi et amo: „Iată, urăsc și iubesc. De ce-o fac? – ai să-ntrebi, poate... Nu știu. / Simt că se-ntîmplă, atît, și sînt amar chinuit“. Un ipotetic interlocutor al lui Catullus include aici, cu naivitate, iubirea și ura în sfera acțiunilor (de ce-o faci, te întrebi, poate?). Însă poetul corectează prompt prejudecata: iubirea și ura nu sînt întreprinderi ale noastre, cît, mai degrabă, lucruri care ni se întîmplă și ne mortifică. Dacă poemul 85 denunță vreo disonanță, aceasta nu este cea dintre iubire și ură, cît aceea dintre pasiuni și cuvinte, dintre stihiile sufletești și verbele active prin care limbajul și le reprezintă, în mod fals, drept acte ale omului. Protestînd implicit împotriva exprimării comune, Catullus insistă că, din punctul de vedere al  pasiunilor, noi nu sîntem altceva decît niște victime colaterale – și că ele ni se întîmplă cu aceeași indiferență pe care o vădesc cutremurele de pămînt față de măruntele noastre gesturi.

„Un gînd vine cînd vrea «el» nu cînd doresc «eu»”, atenționa Nietzsche, în Dincolo de bine și de rău. Și încă: „În definitiv cu acest «cineva cugetă» s-a mers prea departe […]. Raționamentul care se face aici urmează uzul gramatical: «gîndirea este o activitate; pentru orice activitate e nevoie de cineva care să acționeze; prin urmare...»“.

Sînt observații care ar putea datora cîte ceva poemelor catulliene amintite aici și viziunii lor gramaticale. Se știe doar că Nietzsche a fost un clasicist exemplar. Ce-i drept, el a fost și o exemplară mangafa...

Alexandru M. Călin predă limbi clasice și este asistent universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.

Credit foto: Wikimedia Commons