Medii noi de comunicare, politicieni de rit vechi

Donald Trump, Boris Johnson, Nigel Farage, Beppe Grillo, Viktor Orbán, Jair Bolsonaro, Jordan Bardella, Diana Șoșoacă sau George Simion sînt figuri politice ale noului val. Sînt prezenți pe rețele sociale, setează agenda media tradițională, cu conținut antisistem, pe care îl postează pe conturile lor online, distribuie știri false, conspirații sau informații dubioase, fac spectacol politic cu afirmațiile lor scandaloase, disprețuiesc trend-ul corectitudinii politice, își ridiculizează sau denigrează adversarii. Țintele preferate ale atacurilor lor sînt minoritățile, experții, parlamentarii, jurnaliștii, media progresistă. Populiștii 2.0 își hrănesc electoratul cu ura față de membrii Guvernului sau ai puterii politice și cresc în sondaje și în preferințele electoratului cu mesaje antielitiste și revanșarde.

Comunicarea politică în era platformelor digitale, marcată de modelul de business al social media, dominată de conținut vizual subliminal și instigator, conform cu prejudecățile user-ilor și alimentîndu-le fricile, a democratizat și a enclavizat totodată accesul alegătorilor la spațiul public. Vechea comunicare politică depindea de marile mitinguri cu alegătorii și se punea în scenă în piață sau pe stradă. Politicienii epocii mass-media clasică își țineau discursurile la radio și comunicau cu masele la televiziune sau pe stadioane. Retorica, oratoria, discursul public articulat în fața unor mulțimi (uneori furioase) erau calități obligatorii în fișa omului politic. În discursul său din 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu condamna invazia în Cehoslovacia, mizînd pe sentimentele antisovietice ale românilor. Ion Iliescu, în iunie 1990, chema minerii la București de la televiziunea publică și îi felicita într-un discurs că au făcut ordine în Piața Universității, eliberînd-o de protestatari. Traian Băsescu făcea băi de mulțime în piețe în primul său mandat de președinte, în 2004.

Astăzi, abilitatea de a susține un speech fără a-l citi de pe prompter ori de a electriza auditoriul în piața publică nu mai este o condiție pentru un candidat. Dezbaterile electorale televizate au fost abandonate: tonul l-a dat candidatul prezidențial Klaus Iohannis și moda a continuat cu candidatul la Primăria București, Nicușor Dan. Amîndoi, candidați în funcție pentru al doilea mandat, au evitat strategic în campania electorală orice dezbatere televizată cu contracandidații lor mai slab clasați în sondaje. Vechii politicieni se afirmau în disputele din studiourile de televiziune, în ediții speciale din prime-time, făceau spectacol seara la televiziunile generaliste, care difuzau dezbaterile electorale ca pe niște derby-uri de fotbal sau meciuri de box. Oameni politici ca Silvio Berlusconi, Traian Băsescu, Gigi Becali, Corneliu Vadim Tudor făceau rating în direct din scandal și din impolitețe.

Odată cu Barack Obama, primul „președinte american Internet”, televiziunea și radioul au intrat în categoria „și altele” în arsenalul comunicării publice. Mijlocul de comunicare pentru politica la zi este rețeaua, Internetul, media socială și personală, Inteligența Artificială, live story-ul, reel-ul, engagement-ul, aplicația online. În România, candidatul independent cu agendă verde Nicu Ștefănuță a reușit să scoată Generația Z la votul pentru Parlamentul European cu resurse financiare puține, dar cu mobilizare pe rețele sociale, pe Instagram și TikTok. Mircea Geoană joacă și el pe cartea independenței la prezidențialele din 2024, inspiră o mișcare socială online, deși încă este asociat în percepția publică cu Partidul Social Democrat, al cărui candidat prezidențial a fost la alegerile din 2009. 

La polul ideologic opus, dar la fel de radicali și nemulțumiți de partidele tradiționale și de establishment, susținătorii AUR ai lui George Simion și ai Dianei Șoșoacă nu au încredere în elita politică actuală și nici în presă, resping informarea din media tradițională și se organizează în comunități online de Facebook sau pe grupuri de WhatsApp. Abilă pe rețele sociale, proaspăt aleasă europarlamentar, candidata SOS la prezidențiale Iovanovici Șoșoacă a fost evacuată din plen după ce a făcut circ în Parlamentul European, cu icoana în mînă: „Noi credem în Dumnezeu”. Simion este performant pe TikTok, cu conținut video cu povești despre așa-numitul „Plan economic Simion pentru realizarea de locuințe sociale”. Clipurile live prezintă cozi de simpatizanți din întreaga țară care semnează cu AUR „contractul” de casă. În schimb, liderii partidelor din coaliția guvernamentală, PSD-PNL, Ciucă și Ciolacu, par mai puțin adaptați la exhibiționismul comunicării 2.0. Cei doi candidați la prezidențiale ajung la publicul larg prin afișe, panouri stradale sau declarații TV cu limbaj de lemn, presărate cu gafe sau stîngăcii în exprimare.

Deși tot mai mulți alegători se exprimă online, tot mai puțini se aud public. Pe Internet, într-un vacarm în care fiecare individ se autopromovează ori îi discreditează pe alții, cetățenii își exprimă criticile și frustrările la adresa politicienilor, rostogolesc conspirații, redistribuie ficțiuni, știri neverificate, zvonuri, consumă meme ori clipuri video deep fake. Pe măsură ce criza economică se adîncește, dezamăgirea populației față de centrul politic aduce procente populiștilor, care le garantează revanșa împotriva guvernanților corupți și incompetenți. Iluzia unor apartamente ieftine și promisiunea păcii în Ucraina (frica de războiul de la granița de est) sînt temele de campanie ale populiștilor naționaliști. Stînga progresistă, la rîndul ei, alimentează ura împotriva elitelor academice sau religioase: rectori plagiatori, profesori universitari abuzatori și preoți corupți ai BOR sînt ocazional ținte ale unor investigații de presă. Războaiele culturale, conflictul amplificat algoritmic, scandalul de presă, clivajul ideologic generează engagement, antrenează emoțional taberele în dispute valorice și sînt preferate de platformele digitale pentru trafic.

În modelul cultural al rețelelor sociale, într-un spațiu online fragmentat și tot mai fărîmițat, camerele de ecou (echo chambers) și bulele epistemice (epistemic bubbles) antagonice sînt într-un război cultural permanent: ziariști, lideri de opinie, politicieni și influencer-i mobilizează comunitățile de susținători online pentru a se anula cultural reciproc (cancel culture) și pentru a seta agenda publică. Bulele liberal-progresiste pot deveni vocale pe Internet, conținutul online elitist este preluat adeseori de jurnaliștii de televiziune, utilizatorii de rețele sociale se scandalizează în bulele lor. Dar politicienii români, indiferent de partid, sînt conștienți că în corpul electoral național, predominant conservator, nu au susținere de masă teme progresiste ca, de exemplu, egalitatea de gen sau dreptul minorităților sexuale de a se căsători sau a înfia.

Din nevoia de a cîștiga și alte publicuri decît cel al propriei formațiuni politice, Elena Lasconi, candidatul prezidențial al celui mai progresist-elitist partid parlamentar din România, USR, trăiește această dilemă de marketing politic 2.0. Partid de Facebook și de hashtag, USR se remarcă printr-un soi de democrație internă prin comunicarea pe orizontală. Pentru a depăși limitele matematice ale nucleului dur de susținători ideologici și pentru a se propulsa în turul al doilea, Lasconi trebuie să lărgească target-ul cu o abordare mai populară. Strategia de mesaj catch all „în USR e loc pentru toată lumea”, creștini, atei, gay, hetero, LGBTQ, se adresează nu doar unei elite subțiri din bulele online progresiste, ci unei populații majoritar religioase, dar tolerante și consumatoare de televiziune. Participarea cu dans la Untold și apoi la hramul Mănăstirii Turnu Roșu unde s-a îmbrățișat cu credincioșii la slujba ortodoxă, portul costumului tradițional la un festival de muzică populară și discursul despre rolul femeii în familia tradițională vin din nevoia legitimă de a cîștiga sprijinul unor categorii electorale diverse ale societății românești.

În societatea digitală definită de instrumente de comunicare tot mai sofisticate dotate cu Inteligență Artificială, bătălia actorilor politici se dă pe atenția tot mai redusă a consumatorilor media. Cetățenii au tot mai multe de spus pe mediile sociale, iar politicienii de rit vechi par să îi audă tot mai puțin. Sau cel puțin din „meșteșugul” vorbelor lor se poate înțelege asta.

Antonio Momoc este profesor de comunicare politică. Cea mai recentă carte publicată: Comunicarea 2.0 New Media, participare și populism, Editura Revistei Timpul din Iași.