Munca sexuală și limitele legalizării ei

Uneori reprimată, alteori acceptată ca un rău necesar, atitudinea puterilor publice față de munca sexuală a oscilat, de-a lungul timpului, între opoziție și toleranță. Studiile de criminologie identifică trei abordări diferite ale legiuitorilor naționali față de munca sexuală și, în speță, prostituție. Legislațiile prohibiționiste se caracterizează prin represiunea ei. Acestea incriminează fie fapta lucrătorului sexual (România, Croația), fie fapta clientului (Suedia, Franța, Irlanda – modelul nordic), fie faptele amîndurora (Lituania). Legislațiile așa-zise „reglementariste” presupun organizarea legală a condițiilor și a limitelor în interiorul cărora această activitate poate fi practicată. Aceste legislații (Germania, Olanda) acceptă prostituția ca pe o realitate ce nu poate fi combătută și consideră reglementarea condițiilor în care aceasta se poate desfășura o soluție pentru ca fenomenul să poată fi controlat. Categoria nu este una omogenă, deoarece modul în care prostituția este reglementată diferă de la un stat la altul sau chiar de la o regiune la alta. Legislațiile aboliționiste descriu absența unei organizări legale a prostituției. Ultimele două categorii sînt considerate legislații în care prostituția este legală.  

În România, astăzi, atitudinea legiuitorului față de munca sexuală este, cel puțin din punct de vedere formal, de reprimare, însă nu într-o manieră foarte energică. Codul Penal român intrat în vigoare în 2014 nu mai incriminează prostituția, deci aceasta nu mai reprezintă o infracțiune. Apreciem că este corectă opțiunea legiuitorului român, incriminarea anterioară fiind mai degrabă teoretică. Așa cum arăta unul dintre membrii comisiei de elaborare a Codului Penal, în anul 2008, numai 15 persoane erau condamnate la pedeapsa închisorii pentru practicarea prostituției. Orice drum ceva mai lung pe șoselele patriei ne-ar fi permis să concluzionăm că textul de lege incriminator nu era aplicat în practică sau, cel puțin, nu într-o manieră echidistantă. Totodată, la baza acestei opțiuni au stat considerente umaniste, deoarece în anumite cazuri practicarea prostituției este mai degrabă rezultatul unui compromis dureros între nevoia de demnitate a persoanei și cea de a-și asigura resursele necesare traiului zilnic decît expresia unei alegeri libere a unei cariere în industria amorului tarifat. În plus, soluția are meritul de a încuraja persoanele exploatate să caute ajutor, eliminînd teama de eventuala represiune penală. Dezincriminarea nu a însemnat însă legalizare. Prostituția este sancționată de legiuitorul român, în anumite condiții, prin art. 2 pct. 6 din Legea nr. 61/1991, ca o contravenție. În plus, Codul Penal incriminează atît proxenetismul, cît și fapta de a utiliza serviciile sexuale ale persoanelor despre care beneficiarul cunoștea că sînt victime ale traficului de persoane, în încercarea de a proteja aceste persoane împotriva exploatării.

Legalizarea prostituției în România ar presupune renunțarea la orice formă de sancționare legală a acesteia. Principiul autonomiei persoanei ar părea să pledeze în favoarea unei asemenea soluții. Cîtă vreme practicarea prostituției nu aduce atingere drepturilor terților, interzicerea acesteia ar putea apărea ca o ingerință inacceptabilă a unui stat paternalist în sfera de libertate a persoanei. Însă munca sexuală rămîne o problemă de interes general, cîtă vreme nu doar că favorizează răspîndirea bolilor cu transmitere sexuală, ci, mai ales, expune persoanele vulnerabile la riscuri serioase de a fi exploatate. În ciuda tuturor măsurilor adoptate de țările în care prostituția a fost legalizată, reglementarea condițiilor în care aceasta poate fi practicată nu a reușit să elimine aceste riscuri. Legalizarea prostituției nu a înlăturat nici practica prestării informale a serviciilor sexuale. Astfel, într-un raport din 2017 al Guvernului federal german cu privire la impactul legii prin care prostituția a fost legalizată se arată că este dificil de observat o îmbunătățire a condițiilor de muncă ale lucrătorilor sexuali, precum și că nu există indicații viabile că legea privind legalizarea prostituției ar fi condus la reducerea fenomenului infracțional. Mai mult, într-un studiu din 2021 referitor la reglementările statelor membre UE cu privire la prostituție și implicațiile transfrontaliere ale acestor legislații asupra drepturilor femeilor, realizat la comanda Parlamentului European, se arată că legislațiile prohibiționiste par a răspunde cel mai bine necesității de a reduce traficul de persoane, în timp ce legalizarea prostituției pare mai degrabă să contribuie la creșterea dimensiunilor acestui fenomen.   

Asigurarea protecției lucrătorilor sexuali împotriva exploatării, dar și a sănătății publice este o problemă reală și nu ar trebui abordată prin poziționări ideologice, ci ar trebui tratată cu seriozitatea pe care potențialele riscuri la adresa vieții ori integrității fizice a persoanelor implicate o imprimă acestui subiect. Nevoia de protecție a vieții oricărei persoane depășește granițele uneori foarte înguste ale ideologiilor și reclamă multă atenție, inclusiv la ceea ce persoanele expuse riscurilor au de spus, deoarece ele sînt cele asupra cărora se răsfrîng, în final, consecințele politicilor penale adoptate în acest domeniu. Așadar, dialogul trebuie purtat cu bună-credință și cu onestitate. În orice caz, eșecul încercărilor repetate de a găsi o formulă legislativă optimă sugerează mai degrabă că problema nu este una ce poate fi rezolvată (exclusiv) cu ajutorul legii. Poate că statul român ar trebui să abordeze cu prioritate cauzele care determină lucrătorii sexuali să pătrundă în această industrie. Asigurarea unui acces mai larg la o educație de calitate, în scop profilactic, și oferirea unor posibilități reale de reconversie profesională lucrătorilor sexuali care doresc să părăsească acest sector ar putea fi un bun început. Astfel de măsuri ar trebui dublate de o educare mai eficientă a întregii societăți, astfel încît să fie evitate stereotipurile ce ar putea condamna la izolare aceste persoane. În orice caz, soluția actuală a legiuitorului român, aflată undeva între elanul moralizator al unora și acceptarea entuziastă a legalizării a altora, pare să furnizeze o soluție rezonabilă, cel puțin pînă cînd politicile care atacă înseși cauzele fenomenului vor putea să influențeze moravurile societății noastre și să rezolve problema de la rădăcină.

Marcel N. Bălțescu este avocat și doctorand în drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.

Credit foto: Wikimedia Commons