Niște suspanși

Suspansul e-n toate. „E-n cele ce sînt și-n cele ce mîine vor rîde la soare.” Sau la umbră. Sau la întuneric. E peste tot, ca Securitatea pe vremuri sau social media astăzi.

Deschizi dulapul, pac! Suspansul e acolo: o fi cămașa aia necălcată/nespălată/cu un nasture lipsă? O fi vecinul de la doi, plecat să ducă gunoiul, care a încurcat ușa la ghenă?

Deschizi sertarul cu tacîmuri și pac! Suspansul e acolo: dacă bagi mîna după o linguriță și te trezești că toate furculițele își dau întîlnire pe și în degetele tale, plus cuțitele și tot ce taie, pînă și hîrtia pusă cu grijă pe fundul sertarului?

Intri în dormitor și pac! Suspansul îți trage un pumn în nas: o fi în acele elemente de lenjerie aruncate la nimereală sau lăsate să cadă din loc în loc, de la ușă pîn’ la pat, care vor să spună ceva? Ceva de bine? Sau ceva de rău? O fi mirosul ăla de Creed Virgin Island Water de pe pernă deși tu urăși nota de cocos în parfum? Hmmmm...

Nu mai vorbim de ce se află sub pat, de ce-o fi în baie... Nici de cum e să traversezi strada care, de cînd nu te mai ține nimeni de mînă, a devenit o întreprindere temerară de-a dreptul, oricînd putîndu-se întîmpla orice fără ca tu să afli decît atunci cînd, poate, este prea tîrziu, mult prea tîrziu, foarte tîrziu, cel mai tîrziu.

Da. E peste tot suspansul. Ne înconjoară și ne amenință. Parcă vrea mereu să ne spună că viața nu e așa cum credem noi că e, nu e așa cum vrem noi să fie, sînt altele mult mai importante care hotărăsc sau, măcar, au ceva de spus cu mult mai multă greutate decît am face-o noi. La urma urmei, cine sîntem noi? Noi sîntem doar cei care trăim ce ni se dă, cei care ne mulțumim cu ce avem, sîntem fericiți de-a dreptul cu ce avem pentru că...

Ei, asta-i! Cine e fericit doar cu ce are? Doar cu ce i se dă? Doar cu ce a reușit pînă ieri? Cine nu vrea mai mult? Cine nu înfruntă toate încercările pe care făcătorul de vieți și de destine (care-o fi ăla) i le aruncă sub picioare ca pe niște cioburi...? Cine nu sparge suspansul zilnic cu speranța că dincolo de el trebuie să fie ceva bun, ceva luminos, ceva pentru care merită să te zbați, pentru care merită să te trezești dimineața, pentru care merită să spui NU?

Cred că ne-am obișnuit (prea ne-am obișnuit!) să legăm suspansul de întunecat, de sumbru, de mister... Pentru mulți, suspansul a fost și continuă să fie o sperietoare. Da, doamnelor și domnilor, există suspans, avem suspans în viețile noastre mai mult decît putem duce uneori și totuși... și totuși... Chiar trebuie să ne bată inima mai tare decît de obicei în anumite situații? Chiar trebuie să ne fie teamă? Chiar TREBUIE să fim alții în preajma suspansului? Cum am putea să-i facem față? Cum am putea să nu ne mai temem? Cum am putea să rămînem noi?

Se zice că de ce ți-e frică nu scapi. Dar dacă ne-am apropia suspansul? Dacă l-am integra în viața noastră? Dacă l-am face subiect de poveste? Unii dintre noi să scrie poveștile, alții să le citească?

Bineînțeles că nu sînt eu deșteptul pămîntului și s-au mai gîndit și alții la asta. De pildă, autorii de romane de suspans (polițiste, thrillere, oricum le-am spune), care și-au făcut din scrisul lor o meserie, în multe cazuri chiar bănoasă, pentru că... ghiciți ce se citește mai mult și mai mult pe lumea asta? Pac! Cum spuneam.

Ce poate fi mai liniștitor decît să știi că suspansul e la alții? Că nu ție ți se poate întîmpla... orice se întîmplă în acele povești. Romane. Că nu tu ești cel care va pierde. Că nu tu... Nu tu.

Ce bine e cînd te poți trezi din povestea rea! Pur și simplu, închizi cartea. Sau te ridici de pe fotoliu și nu te mai uiți la film. Și toate relele dispar ca și cînd n-ar fi fost. Ca și cînd tot răul e în altă parte.

Și atunci, dacă-i pe-așa... Nu s-ar putea ca povestea aia din altă parte să fie ceva mai complexă? Să avem și personaje pe care să le știm vii, în care să credem? Personaje care să dea piept cu suspansul și să ia asupra lor tot, tot? Și teama, și emoția, și groaza? Că dacă tot e să fie suspansul în altă parte, măcar să fie credibil, să fie ca și cînd s-ar întîmpla altora.

Și dacă tot avem personaje vii, n-ar fi frumos să avem și o lume a lor? O lume cu de toate, cu natură, cu civilizație, cu politică... Una cam ca asta în care trăim? Să fie suspansul mai suspans – dar la alții, cum am stabilit deja. La alții și în altă parte.

Ar fi, sigur că ar fi. Ar fi ca și cînd ți-a ieșit coșaru-n drum, vorba cîntecului.

Mda. Numai să nu avem un coșar criminal în serie. Că umblă vorba...

Ce vreți? Sîntem niște suspanși, asta sîntem. Niște suspanși.

Michael Haulică este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este O hucă în minunatul Inand, Editura Tritonic, 2016, ediția a 2-a).