Noile case vechi - arhitectura la țară

Nici o parte a peisajului construit din România nu s-a schimbat atît de radical în ultimii treizeci de ani precum teritoriul rural. Știu, e contraintuitiv: orice comparație fotografică de tip „înainte și după” din orice oraș, chiar și dintre cele mai puțin dezvoltate, arată schimbări enorme: reclame, termopane și polistirenizare, pavaje, mașini etc. Aceasta în timp ce la țară e foarte ușor să găsești peisaje idilice, bisericuțe vechi și drumuri proaste.

De fapt însă, în ciuda valurilor de construcții și demolări, cea mai mare parte a clădirilor din mediul urban provin în continuare din perioada de dinainte de 1989: din socialism mai ales, apoi din cele două mari explozii de construire – perioada interbelică și secolul al XIX-lea. Dacă te duci însă în orice sat românesc, aproape toate casele sînt construite după 1990. Fac excepție satele din zonele cele mai sărace și mai puțin accesibile și, desigur, cele protejate datorită valorii de patrimoniu.

E complicat să explici de ce în cîteva rînduri. Să spunem doar că e o combinație între mai mulți factori: blocarea construcțiilor în ultimul deceniu al epocii Ceaușescu și libertatea bruscă și cvasi-absolută de după aceea, nevoia absolut justificabilă de confort și spațiu, relativa fragilitate a clădirilor existente, creșterea posibilităților tehnice și financiare, modelele occidentale interpretate (ultimele două și o urmare directă a migrației), turismul și orașul care se revarsă în rural.

Chiar și așa, ne e greu să înțelegem scara mare a clădirilor noi precum și relaxarea cu care se distrug casele și bisericile vechi – aceasta inclusiv în comunități ultratradiționale în care lumea mai merge în port vechi duminica la slujbă. Îndepărtarea de tradiție? Nu chiar. Prezervarea din motive culturale și identitare, patrimonializarea sînt invenții ale modernității. În orice societate tradițională, oamenii dărîmau și construiau din nou cînd era nevoie sau pentru a face ceva mai mare, mai frumos, mai impozant. Demolarea sau abandonarea unei biserici istorice din lemn în favoarea uneia noi, mari și impozante, din beton, este, oricît nu ne-ar plăcea, o acțiune în spirit tradițional. Însă această schimbare are loc brusc, brutal, într-o paradigmă socială și economică radical diferită, și cu posibilități constructive cît se poate de netradiționale.

„Camera bună” de odinioară se transformă astfel în etajul în plus, în (zeci) de camere uriașe și neocupate. Demolarea are ca motiv, aș zice, și dorința de-a exprima accesul la cultura urbană, ieșirea dintr-o categorie socială idealizată în discurs și disprețuită în fapt. Într-o cultură în care „țăran” are în primul rînd conotații negative, nu e de mirare că locuitorii vor să renunțe la „casele țărănești”. Ce-i drept, dacă turismul de masă contribuie la distrugerea clădirilor vechi și a peisajului, cel cultural devine un factor de prezervare (pentru că acești turiști apreciază casele vechi), însă el funcționează doar în zonele foarte vizitate.

Întoarcerea masivă la țară, trîmbițată în perioada de pandemie, nu prea s-a confirmat pe termen mai lung. Însă fenomenul există: de la o nouă viață la sat sau în natură la reședință secundară, pensiune sau agricultură eco, există o categorie solidă de oameni care construiesc. Și mulți dintre ei chiar își doresc să respecte un spirit al locului și să construiască în mod civilizat.

Cum să procedezi? În primul rînd, voi fi sincer și vă voi spune că sigur veți investi mai mult timp și mai multă energie decît la o construcție convențională. Apoi, nu cred că există rețete, ci mai degrabă o serie de principii, valori și acțiuni pe care le pot recomanda. Și ele apar deja la alegerea primară: astfel, indiferent de zonă, sat etc., cea mai responsabilă metodă de-a construi la sat este de a nu construi o casă nouă, ci de-a repara, reabilita, îmbunătăți și eventual extinde o clădire veche. Și nu vorbesc aici doar de case istorice prețioase, ci și de cele mai modeste, de obicei ignorate. Clădirea cea mai ecologică este cea care nu se demolează, ci este dusă mai departe, atît din punct de vedere al deșeurilor, cît și al cantității de carbon emis prin materiale noi, transport. Chiar dacă vă interesează mai puțin ecologia, o casă veche (da, chiar și una de după război) are calități de neprețuit: autenticitate, o istorie proprie, o scară bună a clădirii și a raportului său cu curtea, grădina, vecinii; e parte a imaginii și identității unui loc.

Casele vechi sînt mici și neechipate ? E incredibil, să știți, cît spațiu se ascunde în acoperișul ce poate deveni mansardă, în extinderea minimală, dar care satisface nevoile noi, dar și în șuri, grajduri sau alte anexe ce pot fi convertite. Desigur, uneori clădirea veche chiar nu poate fi salvată – sau reabilitarea sa ar însemna, practic, o reconstrucție. Atunci, poate că o parte a elementelor sale se pot recupera și integra în clădirea nouă. Construiți doar atît cît este cu adevărat nevoie și cît mai puțin pe teren natural: acest patrimoniu este la fel de important precum cel construit, dispare rapid și este nu doar preferabil, ci vital să îl prezervăm.

Înscrierea într-un caracter al locului (în sens restrîns sau al unui teritoriu cultural) va fi sigur importantă pentru dvs. Evitați însă capcana „stilului țărănesc” sau cum s-o mai numi rusticul hidos de azi. Tradiția nu e o piele, un sistem decorativ. Nu imitația e de urmărit, ci scara construcției, discreția, reinterpretarea decentă și, în primul rînd, o preluare în profunzime: folosirea cît mai intensivă a materialelor tradiționale și a meșterilor, o categorie care aproape a dispărut. Înainte, prețul unei construcții – și în mediul urban, și în cel rural – era dat mai ales de bogăția materialelor, în timp ce meșterii erau ubicui și relativ ieftini. Astăzi, însă, ieftinul nu mai presupune atît materiale și meșteri mai modești, cît materialul industrial – de-a gata, standardizat, rezistent și ușor de folosit (acoperișul din tablă care imită țigla, termosistemul, ferestrele din plastic etc.). Recurgînd la alternativa mai tradițională, în combinație cu mijloacele moderne, nu obțineți doar autenticitate, ci și contribuiți la salvarea patrimoniului imaterial, a unei serii de practici și abilități.

Pentru a susține tot ce am spus, cred că vă sînt dator cu niște referințe. Puteți începe prin consultarea seriei de ghiduri pentru construirea la țară, inițiate și susținute de către Ordinul Arhitecților. Apoi, sînt exemplele bune. Acestea sînt mai degrabă individuale (lucrări sau arhitecți) și, fără surprize, Transilvania e și aici mult mai avansată. De exemplu, într-un subteritoriu al acestui teritoriu special – Ținutul Secuiesc – a luat naștere chiar o mișcare care se uită la rădăcinile sale locale, dar și la ceea ce se întîmplă în țări precum Elveția, Austria sau țările nordice. Regionalismul din secuime are un program puternic și opere remarcabile. Ar trebui menționată multă lume aici, dar mă voi limita la cei de la Larix Studio. Lucrările lor variază de la restaurări de monumente medievale la stații de autobuz sătești, între aceste extreme găsindu-se locuințe și clădiri publice, majoritatea din lemn. Aș mai menționa în Ardeal birouri precum Mossfern Arhitectura (cu clădiri religioase recente admirabile), JB Arhitectura (Brașov) și Abruptarhitectura (Sibiu), ale căror restaurări din satele săsești sînt de nivel internațional. Ultimii sînt, de altfel, și autorii excepționalului Muzeu de la Piscu (Ilfov).

O categorie esențială o reprezintă proiectele civice, în care clienții adevărați sînt comunitățile respective. De la „Adoptă o casă la Roșia Montană” la „Ambulanța pentru monumente” (numele spune exact ce fac) sau „Pro Patrimonio” care a salvat și restaurat casa lui George Enescu din Mihăileni (o ruină căreia aproape nimeni nu îi dădea vreo șansă), o mulțime de astfel de organizații acționează în afara pieței și acolo unde piața nu ar fi capabilă să răspundă. Vă invit să îi căutați și să îi sprijiniți. Chiar dacă nu veți locui niciodată la țară.

Ștefan Ghenciulescu este arhitect, editor fondator și redactor-șef la revistei Zeppelin.

Foto: I. Ghervas