Nou chip de a face carte

„Nou? Da’ ce-i astăzi nou sub soare? Nu sînt toate trecute? Nu sînt toate vechi? Nu-i cinstea veche, încît n-o mai găsești pe pămînt? Nu-i patriotismul vechi, încît de-abia îi mai afli numele în gura procleților? Nu sînt, în sfîrșit, vechi, paragine de vechi, toate virtuțile și toate vițiurile, pîn’ și moda? Ș-apoi mai ai încă pretenție să ne arăți ceva nou, și încă ce?”

Așa începe textul lui M. Kogălniceanu publicat în primul număr al Daciei literare acum aproape două secole, în 1840, la rubrica „Scene pitorești din obiceiurile poporului”.

E drept, textul lui Kogălniceanu, intitulat „Nou chip de a face curte“, are o temă un pic diferită de cea a acestui articol. Altminteri, însă, antifraza folosită de scriitorul și omul politic pașoptist, prin care noul se învechește instantaneu, iar vechiul se lasă descoperit ca o noutate, se potrivește de minune și actualului context. Pînă și rubrica în care se încadrează consună cu problematica prezentului articol. Într-adevăr, „schimbarea modificării”, „reforma reformei” etc. au furnizat din belșug „scene pitorești”, strîns legate de „obiceiurile poporului” care le-a zămislit. Ar ajunge să reamintim, în treacăt, replica unui politician român – să fi fost Văcăroiu? – care suna cam așa: „Noi nu facem reformă de dragul reformei, ci dimpotrivă!”.

„Nou chip de a face carte” în vremurile noastre, pe meleagurile noastre, așadar. Filtrat prin noiceana întrebare „Cum e cu putință ceva nou?”.

Contextul imediat e darnic cu tema aleasă. Educația e din nou în vîrtejul primenirilor. Noul proiect al planurilor-cadru a stîrnit deja dezbateri furtunoase.

M-am referit la această chestiune într-un articol din Contributors și nu vreau să reiau cele scrise acolo. Mă mărginesc să dezvolt cîteva idei colaterale, privitoare la ce pare a fi „fatalitatea” eșecurilor de reformare a educației.

După cum unii dintre noi încă își mai amintesc, la sfîrșitul lui 1989 s-a prăbușit regimul ceaușist, deschizînd și în România porțile despărțirii de comunism. Euforia de început, precum se știe, n-a durat mult. În schimb, convulsiile îndepărtării de comunism au durut și încă mai dor.

În 1990, România era într-o stare deplorabilă din toate punctele de vedere: industrie, agricultură, finanțe, societate, cultură ș.a.m.d. Educația formală nu făcea nici ea excepție. Învățămîntul superior fusese, treptat, sever amputat. Se desființaseră specializări importante, precum sociologia și psihologia, care nu conveneau propagandei comuniste. Alte specializări mai noi peste hotare, precum comunicare și relații publice, antropologie, studii culturale ș.a. nu existau și nu aveau nici o șansă de a fi adoptate și la noi. Discipline precum jurnalismul, științele politice, filozofia, istoria etc. erau supuse unei cenzuri extreme și deturnării către instrumente de îndoctrinare.

Numărul de studenți fusese redus la toate nivelurile – licență și doctorat, studii masterale neexistînd în acea perioadă. Într-un deceniu întreg, la Filologie se putuseră înscrie la doctorat în toată țara o mînă de tineri. La Litere, chiar de la sfîrșitul anilor ’70, numărul de locuri pentru admitere la zi se redusese la 50. (E drept, dintre aceștia absolveau cam 80, adăugîndu-se cei care veneau direct în anul doi, prin transfer de la fără frecvență). Pe scurt, România ajunsese una dintre țările cu cei mai puțini studenți raportat la întreaga populație nu numai în Europa, ci în întreaga lume.

Absolvenții erau obligați, prin lege, să lucreze cel puțin trei ani după încheierea studiilor într-unul dintre posturile oferite de Guvern la „repartiția” finală. Începînd cu 1981, nu s-au mai scos la repartiție posturi din „orașele mari” ale României. În 1983 sau 1984, profesorii și medicii rezidenți s-au trezit puși în fața obligației de a-și schimba reședința în localitatea în care fuseseră trimiși să muncească.

Învățămîntul preuniversitar fusese și el asaltat cu tot soiul de reforme, care mai de care mai destructivă. Liceul teoretic fusese redus masiv în favoarea „școlilor de meserii”. Îmi aduc aminte cum Liceul cu 12 clase nr. 32, de pe actualul Bulevard Mihalache, o instituție de educație cu un nivel excelent, fusese preschimbat peste noapte în Școală de pielărie și blănărie.

„Apropierea de producție” era servită într-un curriculum și așa supraîncărcat – minimum șase ore de clasă pe zi la liceu, inclusiv sîmbăta – printr-o zi întreagă de „practică”, de ars gazul de pomană fără nici o noimă, sub supravegherea unor maiștri care nu aveau nici în clin, nici în mînecă cu învățămîntul.

Tot în ultimele două decenii de comunism a fost introdus și învățămîntul obligatoriu de 10 clase. Ca atare, liceul a fost segmentat în două „trepte”, fiecare de cîte doi ani de studii. Pe lîngă fragmentarea curriculară a contribuit la eșecul dramatic al acestei formule neclaritatea instituțională. Pentru a spori capacitatea de școlarizare s-a decis ca anumite școli generale să își prelungească oferta cu încă două clase, a IX-a și a X-a, coincizînd altminteri, la nivel gimnazial, cu treapta întîi la nivel liceal. Brambureala a fost atît de mare încît măsura învățămîntului obligatoriu de 10 clase a fost dintre primele anulate după căderea comunismului.

Insist asupra „grelei moșteniri” pentru că, în cei 35 de ani de la acest „moment zero”, a continuat să persiste – poate chiar să înflorească – o imagine mitologică a învățămîntului românesc ceaușist, cînd, chipurile, „se făcea școală, nu ca acum”. O aberație. De altfel, nivelul general de educație și de instruire a actualelor generații de peste 45 de ani arată cu vîrf și îndesat „succesele” învățămîntului comunist. Despre cultură și comportament nici nu mai vorbesc.

De fapt, cu această comparație am intrat deja în inventarierea motivelor pentru care reformarea învățămîntului nostru pare să fi fost sortită blestemului „eternei reîntoarceri”.

Da, una dintre cauze o constituie dificila – imposibila? – despărțire de un trecut abominabil, aureolat de nostalgie. Un exemplu frapant: se constată la un moment dat că încheierea învățămîntului obligatoriu odată cu școala generală, la numai 15 ani, fără drept de muncă pentru absolvenți, e un serios impediment legal și moral. Soluția? Revenirea la modelul ceaușist cu cele 10 clase obligatorii, vag cosmetizat. Culmea e că această măsură trece prin Parlament cu unanimitate de voturi. Să nu-și fi adus nimeni aminte de eliminarea justificată a acestui sistem la începutul anilor ’90? Sau mitul „școlii de odinioară” a asigurat absența oricărei opoziții?

În articolul menționat din Contributors pomenesc în treacăt și alte două motive pentru care reformele educaționale autohtone sfîrșesc mai totdeauna prost: nerăbdarea și deficiențele legislative.

Impetuozitățile noastre reformatoare trezesc așteptarea publică de a fi confirmate prin rezultate pozitive imediate. O așteptare mai curînd negativă decît pozitivă: „V-am spus eu că nu merge!”. De nenumărate ori căruța trasă la început de bidivii năvalnici e abandonată în scurt timp în mijlocul drumului.

Atari așteptări distorsionate au de a face cu pregătirea precară a reformelor, gîndite și implementate, cel mai adesea, „pe repede-înainte”.

Am participat în anii ’90 la un eveniment despre care am mai povestit – tot în Dilema veche, cred. Reiau povestea pentru că merită: a fost cel mai educativ eveniment la care am luat vreodată parte.

E vorba despre un colocviu internațional la Sinaia, pe bani sorosiști, despre evoluția sistemelor de învățămînt ex-comuniste după căderea „vechiului regim”. Participau „tehnicienii” reformelor din țările respective, de la „Grupul Vișegrad” la fostele republici sovietice. Scopul era prioritar informativ: 20 de minute de prezentare a „reformei” de către fiecare echipă.

Nu ne-a surprins numărul mare de similitudini în privința principiilor generale sau a strategiilor de implementare. La urma urmei, participaseră la construcția conceptuală și la susținerea financiară aceleași organisme internaționale.

Altceva era întru totul surprinzător. În toate cele vreo douăzeci de cazuri apărea, chiar dacă în perioade diferite și fără nici o posibilitate de influențe transfrontaliere, același algoritm politic. Se ivise la un moment dat un ministru el Educației voluntar și ambițios care își asumase, împreună cu echipa lui la fel de entuziastă, demararea reformei și accelerarea ei impetuoasă. Din păcate, urmase un alt guvern, al cărui alt ministru al Educației blocase sau răsturnase aproape tot ce făcuse predecesorul său.

Ne-am întrebat cu toții cum se explică această atît de largă coincidență. Rivalitatea politică e explicația cea mai la îndemînă, mai ales în societățile care, ca în țările post-comuniste, tind să personalizeze deciziile politice. Știu sigur, din „trăite”, că, de pildă, Andrei Marga era obsedat că îi va succeda la fotoliul ministerial Ecaterina Andronescu, care va întoarce din drum reforma începută de el. Premoniția lui Marga s-a dovedit corectă, însă motivul nu cred că era vreo inamiciție personală sau vreo divergență majoră de opinii. Ulterior, de pildă, cei doi s-au regăsit, uluitor, pe aceeași baricadă în critica altei inițiative reformatoare, a ministrului Daniel Funeriu. Mobilul „Abramburicăi”, cum i s-a spus într-o vreme, cred să fi fost, ca și în cazul miniștrilor succesori și opozanți ai reformei educaționale din celelalte țări, logica simplă a competiției politice.

Toate inițiativele înnoitoare porniseră năvalnic, fără a mai avea răgazul de a-și asigura măcar o minimă susținere din partea beneficiarilor: elevi, studenți, părinți, rude, profesori, pe scurt, un segment considerabil al societăților cu pricina. Nerăbdarea, turbulențele produse la început de schimbarea abruptă a regulilor jocului și-au spus cu siguranță cuvîntul.

În privința României nu a fost vreme pentru un studiu diagnostic prealabil, iar unele aspecte ale schimbării – modificarea planurilor-cadru, programa și manualele de istorie și de română ș.a. – au iscat răsunătoare scandaluri publice. S-au găsit în schimb timp și bani – Banca Mondială! – pentru un studiu de impact după mandatul lui Marga, dar rezultatele, două volume A4 totalizînd aproape 1.000 de pagini, au rămas încuiate în dulapul Ecaterinei Andronescu. Opinia publică ar fi putut afla, din acest studiu, că chiar și în rîndul „profesioniștilor” educației, al profesorilor, atitudinea față de reformă era împărțită: 30% favorabilă, 30% critică, 40% neutră sau indecisă. Cu astfel de procente, cum să nu vrei să îți afirmi individualitatea politică în reglementarea educației?

Concluzia? În România – ca și, probabil, în multe alte țări ex-comuniste –, o reformare profundă și coerentă a educației nu s-a putut înfăptui pentru că ea nu s-a bucurat niciodată de un sprijin larg în rîndul populației, fie că „eroii reformatori” nu au putut sau nu au știut să-și creeze un astfel de sprijin sau nici măcar nu și-au pus problema asta.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.