Nu istoria se repetă, ci defectele structurale sînt persistente

De multe ori, istorici autohtoni și străini (bine intenționați și empatici) au plasat România interbelică într-o companie onorantă (alături de Cehoslovacia), ambele ţări fiind considerate ultimele redute ale parlamentarismului şi ale democraţiei din spațiul Europei Centrale și de Est. S-a insistat prea puțin asupra caracterului șubred al sistemului politic interbelic de la noi, o democrație imperfectă (ca să folosesc un eufemism), subminată în permanență de regimul stării de asediu, cenzura presei și practicile politice cu tendințe autoritare.

Un autoritarism structural comun mai multor perioade istorice?

Cum scriam și cu altă ocazie, anumite gesturi politice de forţă, chiar ale regelui Ferdinand I, par să anunţe declinul democratic şi prefaţează acţiunea sistematică a lui Carol al II-lea de după 1930 de „guvernare peste partide“ – un tip de acțiune politică ce a condus în cele din urmă la lovitura de stat din februarie 1938, la dictatura regală. Mai ales istorici anglo-saxoni şi – mai nou – cercetători autohtoni ai istoriei dreptului au vorbit despre un precedent al momentului 10 februarie 1938 (instituirea regimului personal carlist), iar acest precedent ar fi demiterea Guvernului şi dizolvarea Parlamentului la începutul anului 1920. În martie 1920, coaliţia politică şi guvernamentală Blocul parlamentar a fost victima unei lovituri de forţă a regelui Ferdinand I, fără vreo motivaţie politică circumscrisă cadrului democratic, constituţional. Monarhul a demis, la 13 martie 1920, Guvernul legitim condus de prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, a numit ca succesor pe generalul Alexandru Averescu şi apoi a dizolvat în mod abuziv – la 26 martie 1920 – un Parlament la fel de legitim, votat democratic. Era primul Parlament al României mari, întregite, ales prin vot universal (masculin) cu doar patru luni în urmă, în noiembrie 1919.

Istoria nu se repetă întocmai: în postcomunism, am avut de-a face cu conflicte în sînul majorității guvernamentale care au condus în două rînduri la suspendarea nejustificată a președintelui ales democratic, precum și cu un „puci parlamentar“ în iulie 2012, o adevărată tentativă de lovitură de stat. Cele două perioade istorice au însă în comun un soi de autoritarism structural care a putut fi exploatat într-o direcţie care să afecteze grav constituţionalismul democrat-liberal, atît în 1920, 1938, cît și după 1990, în 2007 (la prima suspendare) și 2012. Ion Iliescu, Adrian Năstase și Liviu Dragnea par a întruchipa cel mai bine sus-amintitul autoritarism structural. Dar nici președintele în funcție la momentul 2007 și 2012 (Traian Băsescu) nu este doar o victimă. Propunerea sa de suprimare a unei Camere a Parlamentului, dorința de a controla partidul din care provenea, propriile tendințe autoritare și disimularea practicată întăresc afirmația. Chiar dacă nu a rămas un act simbolic, ci a avut și consecințe concrete, momentul decembrie 2006 – condamnarea de către președintele Traian Băsescu a regimului comunist – a scos la iveală un eșec simbolic al societății românești și al clasei sale politice postcomuniste în frunte cu șeful statului. Raportul final și mesajul prezidențial de condamnare a comunismului plasau pe banca acuzării atît partidul unic, specific dictaturii, cît și poliția sa secretă – Securitatea (care s-a folosit pe scară largă de informatori cu nume conspirative). Ambele documente (raportul final și mesajul prezidențial) se doreau și îndemnuri la mărturisire, la reconciliere. Or, în anul 2019, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a făcut cunoscut faptul că însuși Traian Băsescu, președintele țării la momentul 2006, a colaborat cu Securitatea ca poliție politică sub numele de cod de „Petrov“.

Omonimia înșelătoare

Victima politică devenită ea însăși parte a unei elite toxice nu este ceva specific postcomunismului. În anii 1930, încurajarea unui monarh autoritar (Carol al II-lea) din mai multe direcții – din zona politică (a partidelor mari), inclusiv a lui Alexandru Vaida-Voevod (victima de la 1920), din sfera socio-economică și chiar intelectuală – a fost alt factor determinant care a torpilat parlamentarismul şi aşa fragil al României dintre cele două războaie mondiale. De altfel, Parlamentul a ajuns să fie ignorat chiar imediat după 1933, deşi teoretic Guvernul Partidului Național Liberal (condus de Gheorghe Tătărescu) avea o majoritate solidă în forul legislativ. Ignorarea Parlamentului și sistemul ordonanțelor de urgență („politica faptului guvernamental împlinit“, cum spunea cineva) sînt realități foarte cunoscute și nocive inclusiv în România ultimelor trei decenii. Eroziunea democraţiei atunci şi acum, precum și ascensiunea extremelor (de dreapta și de stînga) sînt probleme acute ce revin în mod periodic. Cu riscul de a mă repeta sau de a afirma locuri comune, voi spune că venalitatea, corupţia, prezenţa elitelor de pradă, sărăcia şi înapoierea au caracterizat atît interbelicul, cît şi epoca postcomunistă.

Elitele politice de după decembrie 1989 și-au spus socialiste, social-democrate, liberale, conservatoare etc., dar au fost, cred, opusul – tot așa cum și partidul zis liberal interbelic (PNL) a fost mai degrabă antiliberal sau non-liberal (adică în primul rînd protecționist, naționalist, chiar pro-autoritar, în antiteză cu definiția liberalismului european și mondial). În plus, guvernele național-liberale, și nu doar ele, au recurs la instrumentalizarea clerului (ortodox, mai ales), o practică politică preluată de monarhul Carol al II-lea, cel care l-a numit pe patriarhul Miron Cristea prim-ministru la începuturile dictaturii sale regale. Echivalența pernicioasă propusă brutal de Nae Ionescu la începutul anilor 1930 („a fi român înseamnă a fi ortodox“) a fost în esență asumată, poate în tuşe mai puţin groase, chiar de către guvernanții ziși „liberali“, averescani sau de alte culori politice. Din perspectiva acestor actori politici influenţi, multiconfesionalismul ca atare părea un soi de pericol pentru ordinea morală a noului stat unificat. Incriminarea avortului și a homosexualității nu a fost o creație a regimului comunist, ci data de dinainte de 1945. În acest domeniu sensibil, România nu a adoptat o linie moderată, la nivel de practică judiciară, cum s-a întîmplat în mai multe țări occidentale.

În timpurile noastre, cum remarcam recent, atît prim-ministrul social-democrat (?) Marcel Ciolacu, cît și liberalul (?) Nicolae Ciucă (cei mai influenți oameni politici din zona coaliției guvernamentale), cedînd poate și lobby-ului exercitat de conducerea Bisericii Ortodoxe Române, au declarat că România nu este pregătită să susțină drepturile cuplurilor de același sex, deși țara noastră a fost condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și obligată să protejeze şi să recunoască familiile formate din persoane de același sex. Pe scurt, Guvernul şi Parlamentul de la București, dominate de partidele conduse de cei doi lideri sus-amintiți, trebuie să adopte măsuri urgente care să asigure protecţia şi recunoaşterea legală a tuturor familiilor. Recent, Grecia cu majoritate ortodoxă a legalizat căsătoria între persoanele de același sex, în schimb România nu este pregătită nici măcar să discute eventualitatea adoptării parteneriatului civil.

Ajungînd aici, revin la problema omonimiei înșelătoare, sintagmă vehiculată de Sorin Antohi și de alți comentatori ai realităților noastre cultural-politice. Ce înseamnă social-democrat? În lumea civilizată înseamnă a fi progresist, a milita pentru separarea Bisericii de stat, pentru egalitate, drepturi depline, inclusiv pentru comunitățile LGBTQ etc. La noi, elita politică a partidului zis social-democrat se opune cu înverșunare atît unei decizii CEDO obligatorii, cît și oricărui proiect de lege depus în Parlament pentru legalizarea parteneriatului civil și a căsătoriei între persoane de același sex, ba chiar în 2018 a sprijinit masiv – prin liderul său autoritar Liviu Dragnea – un adevărat referendum al urii, cum bine a fost numit, instrumentat de Coaliția pentru Familie.

Societatea

Să privim un pic și la nivel societal. În pofida transformărilor radicale prin care a trecut România în ultimii 75 de ani, din ce în ce mai mult – îndeosebi în ultimul deceniu – diverși cercetători s-au concentrat în studiile lor asupra problemei continuităților ce au traversat diverse regimuri politice (de la perioada „burgheză“ la comunism şi postcomunism). În România am avut de-a face cu practici informale ce transgresează variate regimuri politice. Mihai Ralea, un fin psiholog, şi alţi autori interbelici au tot vorbit despre celebrele „intervenţii“ ale prietenilor şi cunoştinţelor, odată ce se întîmplă ca cineva din cercul lor apropiat să ajungă în funcţii de decizie. Sub regimul comunist, tot acest sistem a cunoscut transformări şi a ajuns să fie numit Pile, cunoştinţe, relaţii – de fapt, o abreviere a titulaturii partidului unic, PCR. Mai mulți sociologi și istorici au echivalat sus-amintita practică (rezumată prin sigla fostului partid unic) cu „formele mutante ale relaţiilor clientelare preexistente regimului comunist“. Înclin să cred că au dreptate.

Nu știu dacă istoria se repetă, oricum nu se repetă întocmai, dar anumite defecte structurale, politice, morale, societale etc. se regăsesc în mai multe epoci istorice.

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific dr. habil. la Institutul de Istorie „N. Iorga“, Academia Română. Cea mai recentă carte publicată: Artiști și istorici de artă în detenția politică a regimurilor totalitare, vol. 1, Editura PostModernism Museum, 2023 (în colaborare cu Cosmin Nasui și Luiza Barcan).