O combinație de neurotransmițători

Iubim suspansul, indiferent de forma lui, fie că e într-o povestire, un roman sau într-un film. Firește, îl putem găsi și în afara ficțiunii. Ține de natura umană, de nevoia de a ști ce urmează, de curiozitate, în general. Cu toate că spunem deseori că suspansul ne ucide, în realitate ne face să ne simțim mai plini de viață. Momentele de tensiune în care așteptăm să se întîmple ceva cu urmări incerte provoacă o stare de emoție puternică. Conflictul dintr-o poveste crește intensitatea sentimentului, iar rezolvarea acestuia generează la final satisfacție. Will Storr menționează în cartea lui, The Science of Storytelling, cum creierul activează mecanisme de recompensă ca răspuns la povești. E mai mult decît o simplă intrigă de care sîntem captivați. Cînd sîntem prinși într-o poveste, o întreagă combinație de neurotransmițători intră în joc: adrenalină și cortizol, endorfine și dopamină. Urmărim un film cu sufletul la gură. Eroul e în pericol și trăim alături de el încercările prin care trece. Știm că va supraviețui la final și cu toate acestea tot vrem să-i fim alături, să participăm la aventurile prin care trece. Ne uităm la film ca o formă de divertisment, fără a-i face critica, fără a analiza în vreun fel jocul actorilor. Vrem doar să fim parte din acțiune și omitem eventualele defecte. Știm că este o invenție, că totul e doar produsul minților unor oameni care se pricep foarte bine la manipularea spectatorului. Totul e să ne lăsăm pe mîna lor, să nu ne punem întrebări și atunci efectul e garantat. Poate cel mai bun exemplu e Alfred Hitchcock, care folosea o gamă complexă de metode pentru a manipula psihicul spectatorilor, de la scenariu și indicațiile regizorale, imagine și montaj pînă la jocul actorilor. Hitchcock a fost maestrul creării de emoții, iar analogia pe care a făcut-o, bomba plasată sub masă, este și azi folosită pentru ilustrarea conceptului de suspans.

De atunci, scrierea unui scenariu a devenit meșteșug mai degrabă decît artă. Un scenariu de serial TV se scrie aproape algoritmic, fără a sugera implicarea Inteligenței Artificiale. Scenariștii știu cînd să creeze tensiune. Dacă suspansul necesită incertitudine, cum se face că există oameni care văd același film de mai multe ori, chiar dacă știu deznodămîntul? Specialiștii l-au denumit paradoxul suspansului, pentru care s-au avansat mai multe teorii, fără ca una să reușească să adune consens. Dincolo de orice explicații, e o dovadă în plus că avem nevoie de suspans.

Probabil că nu aș greși dacă aș împărți suspansul în două categorii: artificial și natural. Aș îndrăzni să spun că tot suspansul din filme sau cărți e unul artificial din moment ce e creat cu bună știință de oameni – de cîte ori nu am ieșit de la un film și, în ciuda faptului că am fost captivați de acțiune, ne-am spus la final că e doar o poveste, o invenție, nu în ultimul rînd și ca mecanism de autoprotecție față de ceea ce tocmai văzuserăm. Ne-a plăcut suspansul și consecințele lui, dar nu-l dorim în viața noastră. Poate și de aceea reacționăm diferit atunci cînd vedem „bazat pe întîmplări reale”. E ceva ce s-ar fi putut întîmpla oricăruia dintre noi, nu mai e doar o născocire a scenaristului și impactul e considerabil mai puternic. Publicul pare vrăjit de true crime, cu toate că și aici realizatorii intervin pentru sporirea efectului dramatic, pentru ca, în final, să avem tot un suspans controlat.

Cum e, însă, cu suspansul în sport? Un meci de fotbal, că tot se desfășoară zilele acestea Campionatul European, are suspans cînd există incertitudine asupra cîștigătorului. Altfel, e plictisitor. Nu e o confruntare, ci o defilare, o paradă în care jucătorii își etalează abilitățile tehnice și care nu poate stîrni decît un sentiment de satisfacție și de superioritate a suporterilor echipei mai bune. Tensiunea derivă din greutatea cu care e obținut un rezultat. E un suspans inerent jocului și, prin urmare, natural. Starea de tensiune poate dura disproporționat de mult în comparație cu cea a unui film – o oră și jumătate sau poate chiar două ore, dacă se decide la lovituri de departajare – și poate fi exacerbată de prezența pe stadion. Vibrația și energia galeriei pot duce trăirile la cote paroxistice. Există, însă, o deosebire semnificativă față de ficțiune: starea de bucurie poate lipsi în cazul în care echipa favorită pierde. Suspansul natural nu garantează satisfacția.

Am întîlnit oameni care evită suspansul din ficțiune sau din sport, dar urmăresc pasionați un documentar care prezintă o vînătoare în savană. Reușește să scape antilopa de leu? Un suspans crud, smuls din realitate. În fapt, am evitat să comentez despre momentele de suspans real din propriile noastre vieți. Avem uneori parte de prea mult și nu e întotdeauna cel mai plăcut. Cu siguranță, suspansul derivat din divertisment sau sport, controlat sau haotic, e de preferat.

Iulian Popa este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Între vii, Editura Humanitas, 2023.