O falsă fabulă cu cîrtițe și orbeți

În școala primară am fost îngrozit de felul în care ni se cerea să scriem compuneri. Învățătoarea ne dădea un model și cerea ceva similar. Trebuia să modificăm doar cîteva cuvinte, însă structura rămînea mereu aceeași: totul e bine și frumos, „cînd, deodată” se întîmplă ceva neprevăzut și situația devine amenințătoare, după care ceva neprevăzut numărul doi se întîmplă, deus ex machina, și situația revine complet la situația fericită de dinainte. Ceea ce mă contraria era inaderența la realitate a unei asemenea structuri narative. Din experiența mea, atunci cînd se întîmpla ceva rău, devenea din ce în ce mai rău pe măsură ce trecea timpul. Chiar și reparat, răul odată făcut nu permitea niciodată revenirea la situația fericită de dinainte. Drept urmare, am refuzat cu obstinație să scriu o compunere tip „cînd, deodată”, așa cum scriau colegii mei: „În vacanță mă plimbam prin pădure liniștit. Totul era frumos, cînd, deodată, a apărut ursul. Se întîmpla să fie pe acolo și pădurarul, care l-a gonit”. Maximum de creativitate era atunci cînd ursul se dovedea a fi un prieten care îmbrăcase o blană de urs și toată lumea rîdea fericită la sfîrșit. Refuzînd să scriu asemenea compoziții, am luat note mai mici, de obicei. De așteptat.

Bunicul meu era preot. Îmi petreceam mai mult timp cu el și felul în care își exprima afecțiunea față de mine nu era apropiat în nici un fel de ceea ce vedeam pe la alți copii, luați în brațe, pupați pînă la sufocare, dăruiți cu bani și așa mai departe. Eu primeam doar o bancnotă șifonată cînd plecam la oraș după vacanțe, și pentru mine era suficient. Știam că mă iubește. Și știam asta după felul în care mă chema la el, numindu-mă fie Prăpăditule, fie Păcătosule sau Orbete. Pentru primele două exista o explicație logică, eu distrugînd cam toate lucrurile pe care puneam mîna și lenevind de fiecare dată cînd mi se dădea ocazia. Dar care era treaba cu Orbete?

Bunicul meu citea mult și explica puțin. „Auzi cum latră cățelul pămîntului?”, spunea, în drum spre pescuit. Eu nu auzeam nimic și îl întrebam cum arată. „Nu l-a văzut nimeni. E un fel de vîrcolac.” Moment în care mă împotmoleam iar în referințe și, înainte să întreb iarăși care e treaba cu vîrcolacii, o tăia scurt: „Citește și-o să afli!”. Mi-a luat mult pînă să găsesc versul din poezia Strigoii de Mihai Eminescu: „În numele sfîntului / Taci, și-auzi cum latră / Cățelul Pămîntului / Sub crucea de piatră!”. De fapt, bunicul meu mă îndemna livresc și elegant să nu îl mai bat la cap cu întrebări idioate cît timp el mergea la pescuit să se relaxeze. Unde mai pui că acel misterios cățel nici măcar nu lătra, fiind o vietate ce trăiește sub pămînt, asemănătoare unei cîrtițe, cunoscut popular și sub numele de orbete.

Mi-a luat cîteva zeci de ani să mă prind de ce eram numit de bunicul meu, cu multă dragoste și cu și mai mult umor, orbete. Acum, după mult timp de cînd bunicii mei au coborît în locuri aflate sub cruci de piatră, casa din Oltenia de Nord, cu curtea și grădina ei, au rămas nelocuite. Venind să întrețin ceea ce odată a fost o gospodărie funcțională, am ales să curăț casa, să îngrijesc gazonul din curte și să mă ocup în felul meu de grădină. Toate la nivel de avarie. Gazonul tăiat periodic s-a dovedit diferit de cel din prospectele mașinilor de tuns iarba, căci denivelărilor naturale li se adăugau la fel de periodic mușuroaiele de cîrtiță, mici tumuli în care nu era nici o comoară și care trebuiau nivelați cu mult efort. Acești inamici apăreau și în grădină, unde am hotărît că efortul era prea mare și am ales să las natura să își urmeze cursul ei, neintervenind deloc. Mă așteptam ca tufele de cartofi de lîngă mușuroaie să se usuce și să dispară, „cînd, de fapt” lucrurile stăteau cu totul altfel. După o cercetare pe Wikipedia am aflat că, insectivore fiind, cîrtițele nu se ating de rădăcinile plantelor, ba chiar le protejează, ținînd pămîntul afînat. Eram fericit. „Cînd, deodată” am observat alte tufe de cartofi uscîndu-se în locuri în care nu existau mușuroaie de cîrtițe, ci doar niște găuri simple, ca acelea de șarpe. Erau galerii de Spalax, cunoscut și sub denumirea de orbete, un fel de șobolan diferit filogenetic de cîrtițe, însă ierbivor și cu mare apetit pentru plantele de grădină. Și misterul poreclei pe care mi-o dădea bunicul meu a fost elucidat. Statutul meu de copil neastîmpărat, neîndemînatic și cu înclinație pentru distrugere mă apropia, în ecosistemul casei bunicilor, de o specie de care nu se poate scăpa altfel decît prin război nuclear.

Și Orbetele a reușit să crească o grădină în felul lui, diferit de cel al vecinilor. Și se întîmplă că unul din beneficiile permaculturii făcute ca la carte este că pe vreme de secetă buruienile ce cresc alături de plantele de grădină le protejează pe cele din urmă de insecte și țin în sol umiditatea pe care vecinii ce practică agricultura tradițională încearcă să o compenseze prin instalații de picurare care se strică, furtunuri de irigație care se încurcă, zeci de găleți de apă vărsate peste plante care, ireversibil, se usucă. Epuizați, vecinii se uită iarăși peste gard și tac. Iar eu simt că în mintea lor e un „cînd, de fapt”.

Tudor Vlădescu este lector la Culinary Institute of America, Singapore, și expert în educație pentru Wikimedia Foundation România.